Generatia inadaptabililor si lectia despre tara pe care si-o doresc ei

0 | 6/11/2015

Lucrez cu oameni tineri. Vad lucrul acesta ca o fericita fatalitate, una de care nu întotdeauna am stiut sa profit in deplinatatea implicatiilor pe care le presupune. Afara, într-o impresionanta demonstratie de solidaritate și spirit civic pe care cu siguranta nu l-au invatat de la niciun curs, sunt toți acesti tineri. Sunt rockerii cărora le masuram lungimea pletelor cu un aer dispretuitor. Sunt dependentii de gadgeturi vesnic conectati la retelele de socializare unde redau in timp real mersul evenimentelor. Sunt viitorii ingineri, medici si economisti cu biletele de Canada deja rezervate. Dar care si-au zis ss mai astepte putin. Sunt toti reprezentantii unei generatii care a incetat sa mai creada in noi si a decis sa faca ceva de una singura.

Lucrez cu oameni tineri
Generația celor care taie frunză la câini
Toți vin cu încredere
Intr-o inversare a rolurilor
Pentru Alexandra

Lucrez cu oameni tineri

Vad lucrul acesta ca o fericita fatalitate, una de care nu întotdeauna am stiut sa profit in deplinatatea implicatiilor pe care le presupune. Zilnic, trec prin fața băncilor în care stau zeci, sute de oameni tineri.

Oameni diferiți, cu tipologii pe care am avut ocazia, în timp, să le constat repetitiv. Sunt sportivii care vin la cursuri în trening și adidași, al căror ringtone la telefon este melodia clubului lor de fotbal preferat. Sunt intelectualii, cu ochi sclipind de inteligență ițindu-se de după ochelari din spatele laptopului cu ajutorul căruia iau notițe. Sunt șmecherașii cu freza gelată și bicepși lucrați la sală după care se scurg ochii colegelor. Sunt fetele frumoase ca niște top-modele emanând rafinament și bun gust. Sunt rockerii cu geacă de piele, tatuaje și piercing. Și mai sunt copiii modești, de o decență care-i face uniformi, cu haine cumpărate din angro-uri și cu pantofii scâlciați plini de praful adunat în autobuzul cu care fac, zilnic, naveta spre facultate.

Generația celor care taie frunză la câini

Sunt, cu toții, o generație de tineri la care noi, cei care cu autosuficiență ne considerăm ”maturi”, ne raportăm de cele mai multe ori prin sfera exemplelor negative, exemple promovate cu generozitate de o mass media bolnavă a unei țări la fel de bolnave. Ei sunt generația celor care taie frunză la câini. A celor care-și pică bacalaureatul, în râsul grotesc al celor care se amuză anual pe seama gafelor lor.

E generația Facebook, complet străină de tot ce înseamnă relaționare reală și care-și duce viața virtuală între un ”like” și un ”share”. E generația frustrată și frustrantă care-și etalează grotesc greșelile flagrante de adaptare, de conduită, de ortografie. Sunt tineri blazați, imobili, fără reacție și fără părere. Sunt o generație alienată și dezaxată a celor care umplu cluburile până la refuz în fiecare weekend, care fac excese de toate tipurile, într-un stil de viață al cărui hedonism ne provoacă dezgustul nouă, celor înțelepți, celor așezați și atoateștiutori.

În zilele cu schimbări profunde prin care am trecut cu toții, mi-am dat seama – nu pentru prima oară, însă în felul cel mai profund – cât de ambiguă este traiectoria liniei care îl separă pe profesor de învățăcel. Și cât de ușor este să punem superficiale etichete pe tipologii. ”Șmecherașul”. ”Fițoasa”. ”Rockerul”. Noi, ăștia cu doctorate și diplome, cu nșpe specializări și distincții, avem ocazia de a învăța ceva de la ei. Da, de la ăștia pe care îi picăm ocazional la examene, când nu recită ca la carte. Pentru că de învățat, nu i-am învățat întotdeauna cum să învețe.

Toți vin cu încredere

N-am văzut încă tânăr care să intre pentru prima dată în sala de curs fără o lumină în ochi. Nici măcar unul. Nici măcar pe impertinentul ăla care se crede încă la liceu și face pe grozavul. Toți vin cu încredere, cu o încredere de care mi-e rușine în numele tuturor maturilor, așezaților și atoateștiutorilor care le-o trădează, puțin câte puțin, zilnic. Ce învață ei, în timp, din acest exercițiu dureros? Că nu-i de stat, fratele meu. Termină repede facultatea și pleacă în lume să-ți poți face meseria așa cum vrei. Să-ți poți permite doi copii, nu unul. Să-ți planifici concediul fără grija că-n luna respectivă nu mai plătești întreținerea. Să nu te mai gândești la plicul cu bani ori de câte ori mergi la spital.
Sau, rămâi. Dar atunci adaptează-te. Renunță la principii. Fii gata de compromisuri. Fă-ți relații. Dă din coate. Ori pleci, ori te adaptezi. Nu există cale de mijloc.

Sau poate că există. Asta este lecția pe care ne-au predat-o ei, nouă. Că le pasă, că doresc să le fie bine aici. Că noi am eșuat. Că ne-am ”adaptat” și ne-am stins, astfel, luminile care cu siguranță că odată ne țineau și nouă ochii vii. Ei, tinerii aceștia inadaptabili și superficiali, au ieșit în stradă și pentru noi, ăștia, maturii. Care am acceptat tacit ceea ce pentru ei a devenit de neacceptat. Pentru că am dat și am primit mită. Pentru că am zis ”N-ai ce să-i faci. Las-așa”. Pentru că am făcut compromisuri cu regulile normalității, cu rigoarea muncii noastre, cu principiile morale în care credeam cândva.

Intr-o inversare a rolurilor

Recent, în prima mea întâlnire cu ei de după schimbare, am uitat de tematica orei. De data asta, eu eram cea cu speranță în ochi, într-o inversare a rolurilor. Aproape că m-am rugat de ei: să gândească. Să nu se teamă. Să nu accepte minciuni. Să lupte pentru ceea ce cred, cu argumente. Să se implice, să nu stea deoparte, să facă zarvă, să-și strige drepturile. Să respingă improvizațiile, cârpelile, aparențele care li se servesc frumos decorate și parfumate pentru a masca un conținut care pute. Să fie ghimpi în coastele noastre, pentru că asta ne ține treji, dacă altceva nu a reușit. Să nu se multumească cu puțin, să-și dorească totul și să lupte să obțină totul. Să fie solidari, să se unească, să dezbată idei, să se organizeze. Chiar dacă noi i-am blamat, i-am ironizat, i-am etichetat. Chiar dacă noi ne-am bătut joc de visurile lor.

Afară, într-o impresionantă demonstrație de solidaritate și spirit civic pe care cu siguranță nu l-au învățat de la niciun curs, sunt toți acești tineri. Sunt rockerii cărora le măsurăm lungimea pletelor cu un aer disprețuitor. Sunt dependenții de gadgeturi veșnic conectați la rețelele de socializare unde redau în timp real mersul evenimentelor. Sunt viitorii ingineri, medici și economiști cu biletele de Canada deja rezervate. Dar care și-au zis să mai astepte puțin. Sunt toți reprezentanții unei generații care a încetat să mai creadă în noi și a decis să facă ceva de una singură. Toți acești tineri inadaptați, începând de la tocilarul ce visează noaptea formule matematice și până la rockerul cu privire fioroasă și suflet de copil, au înțeles infinit mai mult decât noi despre ce înseamnă libertatea și despre cum poate fi ea afirmată.

I-am văzut pe toți în centrul orașului, adunați fără vreun organizator, ci doar pentru că era momentul să ne transmită tuturor lecția lor. Erau acolo toți, mai sătui decât suntem noi de șpăgi, plagiate, corupție, furturi, minciuni. I-am văzut și pe cei care participă la concursuri și iau premiul întâi, și pe fanii Barcelonei, și pe chitaristul unei trupe rock. Și recunosc că mi-ar fi plăcut să-i văd și pe alții. Pe ăștia adormiții, cu luminițele ochilor stinse. Pe ăștia, adaptații, care se comportă ca și cum nimic n-ar fi avut loc. Pe maturii și înțelepții care, de la înălțimea statutului lor, își permit să dezbată lucruri mult mai academice și infinit superioare unei biete revoluții a tinerilor.

Pentru Alexandra

Dar, în primul și în primul rând, aș fi dorit - și ar fi trebuit - să o văd acolo pe Alexandra. Alexandra, cea mai uluitor de frumoasă studentă și rockerița cu cea mai ascuțită și deschisă minte din câte am văzut. Cea care scria cele mai creative eseuri. Cea care întorcea capete pe stradă. Însă Alexandra a avut impertinența să meargă într-un club. Iar acum, Alexandra se luptă pentru viață. Textul acesta este pentru ea. Și pentru toți ceilalți inadaptabili cu luminițe în ochi.

Mai cititi si:

Cititi acest articol aici

Vina Colectiva

Poate si pentru ca personal nu reusesc sa-mi dau seama de unde incepe si unde se termina vina noastra a tuturor. Pentru ca toti suntem vinovati de tragedia de vineri seara. Nu in egala masura, dar…