Impresii de pe insula in care nimeni nu m-a vazut plangand

Tema: Vacante perfecte pentru familii cu copii | 0 | 8/9/2015

Ce mi-as dori sa mai ajung o data la mare, mi-o amintesc spunand adesea pe vecina de scara a parintilor mei, in copilarie. As merge pe tarm, m-as intinde unde se sparg valurile si as plange. Pe urma, m-as putea intoarce acasa. Acum, eu, despre de pe insula in care nimeni nu m-a vazut plangand.

”Ce mi-aș dori să mai ajung o dată la mare...”
Am ajuns în insulă
Marea m-a făcut fericită pe Insulă
Giola
Theologos
Arhangelos
In ultima seară pe insulă, am rămas pe plaja goală până târziu

”Ce mi-as dori sa mai ajung o data la mare...”

...mi-o amintesc spunand adesea pe vecina de scara a parintilor mei, in copilărie. ”As merge pe tarm, m-as intinde unde se sparg valurile si as plange. Pe urma, m-as putea intoarce acasa”.

Mereu râdeam în sinea mea de confesiunile acestea cu iz romanțios, pe care le socoteam în cel mai bun caz originale și cel mai adesea de-a dreptul caraghioase. La vârsta aceea, a copilăriei și a adolescenței, nu știam că poți să plângi și de fericire, nu doar de tristețe. Pentru mine, vara și anuala plecare la mare erau momente de veselie exuberantă, de entuziasm debordant. Și am gustat din toate senzațiile asociate mării. Am construit castele de nisip și am învățat să înot în brațele tatei. M-am învârtit cu sufletul în gât în carusele nebune din parcuri de distracții estivale. Mi-am cumpărat desuetele coliere de scoici pe care mi le atârnam pe pielea cu urme de sare. Am dansat nopți în șir în discotecile unui Costinești acum pierdut. M-am plimbat pe plajă la lumina lunii, am făcut baie noaptea, m-am îndrăgostit și m-am despărțit lângă stabilopozi. Credeam că le-am făcut pe toate.

...Și, anul acesta, după alte câteva veri în care senzațiile marine au revenit, ciclic, la etapa construcțiilor din nisip și a lecțiilor de înot pentru fiul meu, am ajuns pe Insulă. Ar putea fi oricare, nici măcar nu contează cum o cheamă, așa îmi spuneam, oricum nu-mi place marea în mod special și am oroare de corpuri transpirate și pline de loțiuni de plajă, de pielea umedă și lipicioasă de care nisipul se lipește exasperant. E încă o vacanță care să-i placă lui, fiului meu; eu fac acest compromis de dragul lui și vin din nou să mă topesc sub pălăria de soare, să stau la coadă la înghețată și suc, să fiu călcată pe picioare seara, la obligatoria promenadă pe strada principală de unde voi cumpăra chinezării la suprapreț.

Am ajuns in insula

Cu acest orizont de așteptare sub auspiciile căruia se profilau următoarele șapte zile din viața mea și cu doza de stoicism cu care m-am înarmat, am ajuns în insulă. Și Insula m-a cules din golful unde-am naufragiat după o obositoare călătorie pe patru roți, mi-a scuturat gândurile de orice idee preconcepută pe care aș fi putut-o avea despre ea, m-a urcat pe cele mai înalte varfuri ale munților ei de unde mi-a dat un ghiont și m-a rostogolit, printre pini și măslini, până în fundul mării. În Thassos – pentru că Insula trebuia să poarte, totuși, un nume identificabil – mi s-a arătat Marea, marea ca o vedenie ascunsă până acum experiențelor mele. Marea a cărei existență o intuiam totuși într-un anume fel, ca un regret pe care ți-l lasă senzațiile scurte, fulgurante, de deja-vu, când nu poți decât să întrevezi ”ce ar fi putut fi”, fără a putea însă să retrăiești concret experiența care odată, într-o altă viață care acum îți e inaccesibilă, te făcea fericit.

Marea m-a făcut fericită pe Insulă

Pentru prima dată cu adevărat, în pofida tuturor celorlalte experiențe marine. Și e impropriu spus ”marea”. Și asta pentru că pe Insulă, granițele sunt neclare între apă, pietrele de un alb orbitor care o împresoară, cărările care urcă brusc, în zig-zag, spre creste, și coboară razant în partea opusă printre livezi de măslini. Doar de asta am avut nevoie, pe insulă, pentru a atinge una dintre formele cele mai concrete, dar și cele mai simple ale fericirii: apă sărată, pietre, măslini și ritm de sirtaki în degetele de la picioare.

Dacă aștepți o clasică cronică a unei călătorii, te voi dezamăgi. Nu am văzut multe dintre minunile pe care Insula le avea ascunse printre stânci, în mijlocul pinilor verzi și pe plajele ascunse de lume. Și deci nu le voi putea descrie, documentat, pentru a te convinge – eventual – să mergi să le vizitezi. Insula mea – mi-am asumat-o – este un refugiu. Așa a și apărut în memoria oamenilor. Povestea începe cu Herodot, care vorbește despre Thassos, fiul regelui fenician Agenor, care a fost trimis împreună cu frații săi în căutarea Europei, sora lor răpită și sedusă de Zeus. În peregrinările sale, a ajuns în insulă și a fost fermecat de climatul minunat și vegetația abundentă, de crestele munților care par a se prăvăli în valurile care se sparg de stânci. A renunțat la orice misiune de salvare și a rămas. Insula a fost refugiul său.

...Și al meu, după mii de ani, după multe civilizații născute, înflorite și dispărute. Pentru a păstra conotațiile mitologice, aș spune că providența a fost cea care a ales pentru vacanța noastră un sătuc mic, în partea de est a insulei, într-o vilă situată la 200 de metri de plajă în care fiecare apartament are numele unei muze și este decorat în funcție de muza care-i dădea numele. Muza noastră, pe toată durata șederii în insulă, a fost poezia: Calliope.

Și o poezie a fost, într-adevăr. De la balconul Calliopei, dacă întind mâna, culeg măslinele din livada care se-ntinde până la poalele munților. Dimineața, de la același balcon, am senzația de teatru grecesc: sunt unicul spectator al unei copleșitoare panorame a crestelor învelite-n abur. Un abur răcoros care se ridică treptat, ca o cortină ușoară de nor, peste spectacolul unei alte zile.

Există câteva lucruri, printre toate experiențele vieții mele, despre care simt că nu pot vorbi. Că ele trebuiesc experimentate pentru a fi înțelese, indiferent de risipa de epitete pe care aș comite-o. Insula asta e una dintre acele experiențe. După cum spuneam, nu am văzut multe dintre locurile prezentate în broșurile turistice. Însă din ceea ce am văzut și trăit, pentru ca totuși această relatare să fie despre ceva, o serie de momente s-au lipit de memoria mea ca un tatuaj definitiv:

Nopțile fierbinți în taverne ridicate din mare, cu valurile atingându-ți ocazional talpa piciorului încins. Muzica simplă ce-ți aduce aminte de Zorba. Peștii gătiți de căpitani de vas eșuați în bucătării, asezonați cu cel mai aromat ulei de măsline pe care papilele mele gustative l-au simțit vreodată. Întunericul din jur, tăcerea dinspre mare, mirosul din farfurie și dulcea amețeală a vinului de Thassos.

Giola

Piscina naturală săpată în stâncă de valurile mării. Piscina sirenelor. Giola e un ochi de apă turcoaz care comunică cu o mare de un turcoaz mai închis. Am recunoscut o imagine – clișeu ce ar face cinste oricărei broșuri de promovare turistică. Pentru mine e mai mult decât o imagine frumoasă. E un ochi în care dorm sirene, spune legenda. Și ca să nu fie deranjate, locul a fost lăsat sălbatic, greu accesibil, brut. Perfect. Am intrat cu emoție în piscina sirenelor, infiorată de apa rece, dar mai mult de eventualitatea ca o mână cu membrană de pește să-mi prindă glezna. În decorul sălbatic de acolo, orice poveste devenea brusc plauzibilă.

Theologos

”Cuvântul lui Dumnezeu”. Și plimbându-te pe străduțele înguste ale fostei capitale a insulei Thassos, îți vine foarte ușor de crezut că Dumnezeu a putut să conceapă creația având acest loc în minte. Azi, pare a fi un loc în care Dumnezeu ”s-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut”. Totul îndeamnă la tihnă în acest loc din inima insulei: smochinii grei de fructe, străzile umbrite de măslini, trandafirii roșu-aprins care cresc pe zidurile albe ale caselor vechi de sute de ani. Localnicii, mai ales cei în vârstă, par desprinși dintr-un film de epocă. Turnul bisericuței are un ceas care pare a fi oprit timpul în loc.

Plaja Paradisului, văzută pe o ploaie torențială. Baia în valurile care nu-ți permiteau să te ridici în picioare, ci te forțau să îngenunchezi, să te faci una cu nisipul și cu scoicile. Am stat în marea biciuita de șiroaiele de ploaie zeci de minute. Nu știu dacă vreodată am simțit mai intens energia mării. Iar ploaia, nu știu dacă a fost vreodată mai caldă.

Arhangelos

Mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, cocoțată în vârful crestelor, este sora mai mică a mai celebrelor mănăstiri de la Meteora. Un loc în care spiritualitatea se îmbină, din nou, firesc, cu natura sălbatică, într-o armonie de început de lume. E un loc de reculegere și de liniște, cum e toată insula. Dacă vrei, intră în mica bisericuță ce păstrează, ca prețioasă relicvă, un cui din crucea lui Isus, și spune o rugăciune, în orice limbă vrei tu. Sau poate vrei să taci doar. Să taci și să te uiți de sus, din cuibul vulturilor, în jos, înspre marea din care cresc toate.

...și, oarecum în contradicție cu experiențele înșirate mai sus, dar de fapt ca o încununare a lor, o experiență bifată pe lista celor pe care le vreau îndeplinite în această viață : scuba-diving. Nu era neapărat în plan acum, ci mai mult ca o posibilitate teoretică, odată, cândva… Să intru în mare așa cum n-am mai intrat niciodată, să o văd pe dinăuntru, să-i ating ființele și să-mi trec mâinile prin iarba de pe fund este ceva ce ține de domeniul poveștii. În povestea mea au intrat patru caracatițe, zeci de meduze, arici de mare, bancuri de pești, scoici imense, stele de mare și plante colorate în toate culorile curcubeului. Sau cred că eu am intrat în povestea lor. Cunoașteți senzația de prea-plin, de dat pe dinafară de fericire pe care o ai în vis, uneori, și vrei să nu se mai termine ? Și frustrarea de a nu găsi cuvintele pentru a împărtăși celor dragi intensitatea trăirii la care ai fost conectat, pentru câteva minute, în vis ? Eu am avut treizeci de minute de feerie ne-visată.

Goana cu mașina, în noapte, pe străzile șerpuinde ce urmăresc linia țărmului. Momentul în care, în ciuda grabei, am oprit mașina, am coborât și ca și cum ar fi trebuit să îndeplinim o obligație, am privit de sus ceea ce Dumnezeu vede în fiecare noapte : luna oglindindu-se în mare, făcând redundantă orice idee modernă de far. Tăcerea noastră, ca un ritual. Zgomotul surd al valurilor atingând țărmul.

Nu, n-am făcut lucruri extravagante sau cele care de regulă ”se fac” pentru a considera o vacanță reușită. N-am mers în cluburi să dansăm până la epuizare, nici nu am mâncat la restaurant de lux. Și nici pe fiul meu nu l-am dus în parcuri de distracții sau în aqua-parcuri cu piscine cu apă filtrată. A fost o vară în care am încărunțit de sare, am adunat pietre albe în formă de inimă și am înotat în apa cea mai limpede pe care ți-o poți imagina. Și am trăit experiența insulei, simplă și solemnă în același timp. Insula e, cu siguranță, locul potrivit să găsești iubirea. Sau să înveți cum să renunți la ea.

In ultima seară pe insulă, am rămas pe plaja goală până târziu

Era răcoare deja iar soarele se ascunsese după munți când, impulsiv, am alergat în mare. Voiam să-mi iau la revedere în felul meu. Singură, ca la orice despărțire. M-am așezat pe linia unde se sparg valurile și am privit intens, preț de câteva minute, orizontul turcoaz, pietrele albe de sub tălpile mele. M-am aplecat înspre apă să inspir mirosul salin și tocmai atunci un val mi-a acoperit fața. Nimeni nu a putut spune că m-a văzut plângând.