Femeia la volan: cu sinceritate, faruri si mai putine prejudecati

Tema: Femeia: frumusete si relaxare | 0 | 8/2/2015

Femeia la volan - cu sinceritate, faruri si mai putine prejudecati

E greu de tras concluzii despre cum conduc femeile - fara sa te impiedici de prejudecati si zambetele de superioritate ale barbatilor. Si totusi ... unele adevaruri sunt greu de suportat :) si stim asta. Dar farurile?

- despre femeile din spatele volanului, cu sinceritate si fara prejudecati - veti citi:
Experiențele cu șofatul sunt pur personale și nu țin de sex
Limbajul colorat
Aveam – și am în continuare – o mare problemă cu orientarea
Una din cele mai mari provocări
Gafe mari n-am făcut
Prima mea întâlnire cu un polițist

Femeia la volan: adevaruri pe care le stiu numai femeile

Sunt conștientă că un astfel de titlu implică un potențial izvor de prejudecăți, fie din categoria ”femeile conduc prost”, fie din opusul ei, ”femeile sunt șoferi mai precauți decât bărbații”.

Întâmplarea face să nu cred în niciunul dintre aceste două postulate, cel puțin nu cu titlu general. E posibil ca, dintr-o sută de femei, un procent semnificativ superior decât cel al bărbaților să nu reușească parcarea laterală cu spatele. E la fel de posibil ca, din aceeași sută de femei, cea mai mare parte să se asigure de trei ori înainte de a lua curba pe o stradă cu prioritate. Asta nu înseamnă, totuși, nimic, pentru că am destule contraexemple care să anihileze, pentru mine, orice generalizare: de pildă, cel mai tare șofer pe care-l cunosc, care conduce orice de la chopper până la autobuz și tir, este o fată suavă și fragilă de douăzeci și ceva de ani.

Consider că experiențele cu șofatul sunt pur personale și nu țin de sex

Țin de talent, de plăcere, de perseverență. În ce mă privește, printre talentele cu care m-a înzestrat mama natură cu siguranță NU se numără condusul. Dar trăim, nu-i așa, într-o epocă în care condusul este nu un lux, ci o necesitate. Așa că m-am conformat, cu mulți ani în urmă, și sunt posesoare de permis cu vechime. Nu vreau să spun că îl detest; pur si simplu nu-mi face o plăcere deosebită.

Limbajul colorat

Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat însă după atâția ani de condus este predilecția conducătorilor auto pentru limbaj colorat. Să ne înțelegem: sunt o doamnă. Dar când sunt la volan, îmi vine să continui fraza de mai sus cu cea din bancul binecunoscut (și daca nu știți bancul, detalii în privat, pentru că, nu-i așa, sunt o doamnă). La volan, așadar, primesc dezlegare la gura slobodă. Mi se pare că spațiul ăsta ermetic al mașinii, protecția pe care mi-o dă cutiuța cu mulți sau puțini cai putere, îmi conferă libertatea de a vorbi colorat. Și iac-așa, vorbesc de una singură la volan, într-un stil pe care nu l-aș folosi doamne-ferește în alte circumstanțe. Dar în mașina mea, ei, aici e altă poveste.

Luni în șir - și, dacă e să o spun pe cea dreaptă, ani – am fost crispată la volan. Începând de la primele ore de condus, când îmi încleștam mâinile pe volan și stăteam aplecată în față, la mică distanță de parbriz, și când îmi ignoram cu desăvârșire soțul care se agita pe trotuar în semn de salut. Când coboram din mașină, după o oră de condus, spatele, umerii și gâtul îmi erau încordați de parcă fusesem la sală.

Aveam – și am în continuare – o mare problemă cu orientarea

Când sunt pe jos, mai treacă-meargă, deși mă pierd încă lejer în propriul cartier. La volan, însă... mie să mi se spună clar ”la stânga”, ”la dreapta”, înainte cu un minut, nu în momentul când trebuie să iau curba. Și niciodată, dar niciodată să nu-mi spui ”oprește acum!” Ia-mă-ncet. Zi-mi din timp. Cam cu zece minute înainte, așa.

Una din cele mai mari provocări

Una din cele mai mari provocări din viața mea de șoferiță au fost pornirile din rampă. M-am bucurat inconștient că nu am mai dat examen pe stil vechi, în poligon, dar... ce să vezi. În viața reală chiar există drumuri înclinate. Prezența lor ar fi fost un bun motiv să mă mut din orașul ăsta deluros și plin de denivelări undeva prin Câmpia Română. Acolo ar fi trai, nineacă. Drum ca-n palmă. Ei, și ori de câte ori aveam de făcut un drum care implica cea mai mică diferență de nivel, făceam traseul de acasă. Mai ceva ca soldații în misiune. Cu harta și echerul. Pe-aici nu, că e drum înclinat, pe-acolo nu, că e giratoriul ăla aglomerat, pe-aici iarăși nu, că se iese greu... Când soțul a descoperit că mare parte din bugetul alocat motorinei mergea pentru admirarea cotidiană a frumuseților de la periferia orașului, a luat măsuri. Am mers pe cea mai înclinată stradă din orașul ăsta și am făcut exerciții. Cu frâna de mână și cu frâna de picior. Acum îmi iese în general, problema e când se proțăpește o mașină în spatele meu la 10 centimetri...

Gafe mari n-am făcut

Mă rog, nu iau aici în calcul nesemnalizările, opririle în loc nepermis, depășirile liniei continue. Am făcut, în schimb, găfulițe. Cum ar fi, de exemplu, o semnalizare necorespunzătoare care era să determine un miiic, miiic incident. Evident că eram convinsă că eu am dreptate, și eram și pornită să vociferez, când m-a calmat prietena mea, cu care mergeam să facem jogging. Și care mi-a spus ulterior că nu mai are nevoie de sport pe ziua respectivă, transpirase deja.

Sau cum ar fi, de exemplu, odiseea parcărilor. Parcările nu-s făcute pentru mine. Hai să zic, atunci când e parcare cu fața și e liber de tot în zonă, îmi iese. Parcarea cu spatele îmi iese numai la boxa aferentă din spatele blocului. Iar parcările laterale cu spatele sunt dosarele X.

Cu boxa mai sus-amintită am o relație cu totul specială. A fost neutilizată în primele câteva luni după alocare, pe motiv că nu știu să parchez acolo. Când s-a îngroșat gluma, m-am mobilizat, am sacrificat o jumătate de oră din timpul meu să parchez în boxa. Înainte, înapoi, înainte, înapoi, stînga, dreapta, stâââânga, că o lovești, iar înainte, iar înapoi. După cele 30 de minute menționate, ies din mașină, transpirată, dar fericită. Mașina intrase, în sfârșit. În boxa vecină...

Prima mea întâlnire cu un politist

Recent, am bifat și prima mea întâlnire cu un polițist, în calitatea mea de șoferiță. Cam târziu, dar eh... există un ”first time” în toate. Mi-a făcut semn cu girofarul, noaptea, și de emoție am uitat ce fel de acte ar trebui să prezint, mă pregăteam să-i dau la verificat inclusiv cataloagele cu note din mașină. "V-am oprit pentru că circulați PREA ÎNCET și mi s-a părut suspect".

Holy cow! Mergeam cu vreo 30-40 la oră, ce vrea mai mult, doar n-oi fi fulger?! Și-s ardeleancă, da? Singura reactie pe care am putut-o avea a fost să izbucnesc in râs. Și să-l rog ca, dacă-i musai să îmi scrie un proces verbal, să scrie și el acolo că am depășit linia continuă sau că am facut o depășire periculoasă. Am și eu mândria mea. M-am bucurat, pe de altă parte, că n-a mai stat să vadă cât de încet parchez, că sigur n-aș mai fi scăpat așa de ușor.

Trecând peste aceste mici inconveniente, mașina, îmi face viața mult mai ușoară, așa că pot trece peste problemele de acest tip. Îmi place sentimentul de ”in control”, chiar dacă nu-mi place viteza, îmi place să–i beștelesc pe șoferii necivilizați într-un mod total neacademic, să nu mai zic nimic de faptul că, la singurul mic incident în care am fost implicată, am avut un sentiment ciudat de hm... mândrie, cred. Că nu era vina mea. Eu: ”Auzi, am avut un mic incident cu mașina”. El: ”Ce-ai făcut?” Eu: ”EU?! Eu, NIMIC!!!” Frumoasă amintire.

Acum, la nivelul la care am ajuns în prezent, problema mea este următoarea: cum naiba le mulțumesc cu farurile șoferilor care mă lasă să le tai calea, fără să aprind faza lungă și fără să opresc farurile? Vă mulțumesc anticipat.