Unde au disparut idolii muzicali?

Tema: Ciocolata pentru suflet | 0 | 3/4/2015

Nu imi doresc (inca un) text in genul ”pe vremea noastra”, pentru ca acest ”vremea noastra” este probabil o problema de perceptie. Dar, totusși.... unde au disparut modelele care ne-au marcat adolescenta? Pe cine mai admira, iubesc si copiaza copiii nostri? La cine mai viseaza?

Unde au dispărut modelele care ne-au marcat adolescența?
Generațiile copiilor noștri par lipsite de modele
Pasiunea aceea care ne inaripa pe noi la 15 ani
Ce-mi aduc aminte în special?

Unde au dispărut modelele care ne-au marcat adolescența?

Nu îmi doresc (înca un) text în genul ”pe vremea noastră”, pentru că acest ”vremea noastră” este probabil o problemă de percepție. Dar, totuși.... unde au dispărut modelele care ne-au marcat adolescența? Pe cine mai admiră, iubesc și copiază copiii noștri? La cine mai visează? Pe cine urcă pe piedestal? După cine suspină, în taină? E adevărat că vremurile s-au schimbat, însă s-au schimbat ele oare atât de definitiv încât să fi anihilat categoria modelelor de urmat?

Pentru cei din generația care cunoaște legătura dintre două obiecte aparent total diferite cum ar fi un creion și o casetă audio, sau care cel puțin știe cum arată și cum se folosește o asemenea casetă, este greu de înțeles. Nu-mi este clar dacă muzica, de exemplu, ca sursa cea mai comună din care se nășteau idolii generației mai sus-menționate, a devenit atât de goală de orice sens încât nu mai stimulează imaginația și sentimentele tinerilor așa cum o făcea mai demult. Sau dacă, dimpotrivă, tinerii nu mai sunt la fel de deschiși cum erau părinții lor în tinerețe, îndreptându-și, în schimb, interesele către alte domenii de exprimare mai mult sau mai puțin artistică.

caseta si creion

Generațiile copiilor noștri par lipsite de modele

Generațiile copiilor noștri par lipsite de modele, cel puțin în accepțiunea pe care noi, părinții, o dădeam termenului. Și recunosc că ar exista niște explicații obiective, cum ar fi de exemplu aceea că ideea de ”music star” este în prezent extrem de volatilă, la fel ca și cea a curentelor muzicale. Starurile actuale sunt mai degrabă niște meteori, ajunși pe cerul muzicii din diverse motive, strălucind preț de o vară, un sezon sau doar o melodie, după care dispărând în grabă pentru a face loc următoarelor efemere vedete. Și-atunci nu ai timp să îi cunoști cu adevărat, să îi simți, să le urmărești parcursul, să te îndrăgostești de ei, să-i copiezi... În fine, să faci toate acele lucruri pe care le făceam în urmă cu 20 de ani. La fel ca și în multe alte cazuri ale lumii de azi, timpul nu are răbdare, totul e pe repede-înainte, totul e atent promovat, orchestrat, computerizat, fardat, siliconat, botoxat.

Înțeleg că cele de mai sus țin de particularitățile lumii în care trăim, că muzica tinerilor are probabil mai mult o componentă de clubbing, ca mijloc de exteriorizare a unor emoții primare, și nu ca interiorizare, nu de mesaj. Și înțeleg și accesibilitatea imensă pe care muzica o presupune în prezent, accesibilitate datorată în special progresului tehnologic: există zeci de posturi de radio pentru diverse nișe de ascultători, televiziuni specializate, CD-uri, concerte live. Există, mai presus de toate, internetul, unde poți accesa ce vrei când vrei, fără costuri; există youtube, există fan-cluburi online, versuri online, concerte online, uneori și (admirabil de bine mimate) emoții online.

Și atunci este un pic mai ușor de înțeles de ce generația asta nu mai are idoli așa cum existau în trecut. În momentul în care totul este la un click distanță, când poți să afli în timp real ce se mai întâmplă cu ultimul meteor pe care l-ai descoperit, când îi poți da ”like” ultimei piese apărute la un minut după ce a fost compusă, parcă farmecul descoperirii nu mai este același cu cel al epocii pre-internet.

Și nu sunt anti-progres, chiar nu sunt, accept cu inima deschisă realitatea că gusturile muzicale ale diferitelor generații nu se discută și nu se împart. Am doar un soi de regret de nestăpânit referitor la faptul că ei, copiii noștri, nu pot, din toate motivele menționate și multe altele, să experimenteze acele efecte pe care idolii generațiilor anterioare le aveau asupra fanilor. Da, fără îndoială că simt alte senzații cauzate de alți factori. Până la urmă, nimeni și nimic nu e de neînlocuit. Lumea evoluează.

noua generatie

Pasiunea aceea care ne inaripa pe noi la 15 ani

Și da, deși am început spunând că nu vreau încă un text siropos despre cum era ”pe vremea noastră”, mi-aș dori ca ei, copiii de azi care butonează pe youtube după ultimul hit pentru a-l uita săptămâna viitoare, când va apărea un altul, să poată simți și ei, măcar un pic, pasiunea aceea care ne inaripa pe noi la 15 ani.

Când ne lipeam urechile de boxe și scriam versurile melodiilor de la Scorpions.
Când lipeam cu scotch banda casetei audio pe care am ascultat-o de prea multe zeci de ori.
Când înregistram de la un casetofon la altul, fără cablu, ultimul album al lui Depeche Mode.
Când adormeam cu căștile pe urechi, în timp ce Pink Floyd ne arăta fața întunecată a lunii.
Când ne rugam de părinți ca de Dumnezeu, vindeam sticle goale și colecții de timbre ca să ajungem la concertul lui Michael Jackson. Când încercam să imităm ”moonwalking”, în baie, cu ușa încuiată. Când plângeam înfundat, cu capul în pernă, după ce ultimul ecou al prezenței sale se stingea.
Când ne făceam nebune dedicații la radio, recitam versuri ca pe litanii, pășeam în ritmul din ”Under pressure” și ne îndrăgosteam definitiv după primele acorduri din ”One year of love”.
Când ”Crazy”, a lui Aerosmith, era scrisă pentru tine. Pentru tine și ea.
Când ne tăiam cu lama blugii nou-cumpărați, ne inscripționam tricourile cu carioca și ne fixam părul rebel cu apă și zahăr. Când fredonam hiturile Metallica de la cap la coadă. Cand ne înnebunea ”Nothing Else Matters”, iar ”Always” a lui Bon Jovi ne dădea fluturi în stomac și după o sută de audiții.
Când ne adunam în Vamă, c-un cort și-o chitară, iar folkul, marea și nisipul deveneau una.

Probabil că toate țin de frumusețea vârstei... și tot de vârsta asta țin și iubirile imposibile: prima tinerețe e specialistă în asta. Unele dintre cele mai frumoase iubiri imposibile sunt pentru ei, pentru idoli, prezenți sau trecuți: am avut partea mea din asta. Cu tot ce presupune. Și chiar dacă la modul mai calm, hm ... matur, îi iubesc și acum, nimic nu se mai poate compara cu sentimentele de atunci. Și cu amintirile, da, mai ales cu asta.

Ce-mi aduc aminte în special?

- Banca mea de liceu, pe care nu mai exista nici un centimentru disponibil, fiind toată inscripționată cu numele idolului meu scris cu diferite tipuri de caractere și înflorituri, declarații, versuri.
- Un magazin obscur de casete audio din orașul studenției mele, la care mergeam în fiecare lună în ziua în care luam bursa și îmi cumpăram câte o casetă. Ziua în care s-a închis magazinul a fost sfârșitul unei lumi.
- Momentul în care i-am scris o scrisoare idolului meu de atunci, fără să-i știu adresa. Am scris pe plic doar țara, orașul unde aflasem că locuiește și mesajul ”Postman, please open”! Înăuntru îi explicam poștașului cât de tare îl iubesc pe EL și cât de mult aș vrea să ajungă scrisoarea mea acolo. A ajuns. Am primit înapoi o scrisoare drăguță de la poștaș. Și un plic separat, de la El, cu autograf personalizat. Cine nu a trăit în perioada aceea pre-email și pre- fan cluburi online nu prea are cum să-și imagineze senzația.
- Îndrăgostirea, fluturii, stelele. Și da, despărțirea. În decursul aceleiași melodii.
- Camera mea de cămin, tapetată cu postere de sus până jos.
- Cutia imensă cu casete audio prăfuite, neutilizate de ani de zile, pe care le tot mut după mine la fiecare domiciliu nou. Inabilitatea de a le arunca, deși le simt inutilitatea practică. Cam la fel cum facem cu visele, uneori.

Și-atunci da, când ai simțit toate astea, când muzica te-a dus până la stele și înapoi și ți-a însoțit toate momentele semnificative ale vieții, e frustrant să vezi că soclurile statuilor au rămas goale și doar mai trece uneori câte un menestrel să șteargă praful. Poate că e o percepție subiectivă. Poate că există niște statui, doar că pentru alte perechi de ochi. Dar pentru ochii aceia care se umpleau de emoție la acordurile unor lumi trecute, aparținând celor care știu foarte bine ce pot să facă cu un creion și cu o casetă audio, scena este cea a unui teatru fără actori principali. Și extrem de trist.