Bucura-te de fiecare clipa cu copilul tau mamico pentru ca fericirea unei mame vine din lucrurile simple

TEMA: Meseria de mama | 0 | 5/2/2018

Bucura-te de fiecare clipa cu copilul tau, copiii cresc atat de repede... spun toti prietenii cu copii mai mari inca de cand l-ai adus acasa pentru prima oara. Doamne, ce dreptate aveau.

Din confesiunile unei mame ...

veti citi:
Bucura-te de fiecare clipa cu copilul tau
Sigur că fiecare vârstă are momentele ei perfecte
Mirosul de bebelus
Adormitul
Alăptatul
Dusul pe umeri
Declarațiile de dragoste
Ne dorim mereu să crească mari

Bucura-te de fiecare clipa cu copilul tau

”Bucura-te de fiecare clipa cu copilul tau, cresc atat de repede...” spun toti prietenii cu copii mai mari inca de cand l-ai adus acasa pentru prima oara. Doamne, ce dreptate aveau. Pe de o parte, cu oboseala, stresul și tăvălugul emoțional al primelor săptămâni, simți că niciodată nu-ți vei aparține tu ție din nou cu adevărat. Că niciodată nu vei mai merge la toaletă fără spectatori. Că niciodată nu vei mai dormi patru ore legate. Că sânii tăi nu vor mai fi niciodată altceva decât sursă de hrană.

Timpul trece leneș, în aceeași rutină care te obosește, te transformă într-un roboțel care nu face altceva toată ziua decât să alăpteze, să schimbe funduri de bebeluș, să legene prunci semiadormiți și să cânte, până la senzația de saturație maximă, ”bate vântul frunzele”.

In fiecare moment, bebelusul tau nu mai e acelasi ...

Pe de altă parte... simți la fel de puternic că, după fiecare zi, bebelușul tău nu mai e același. Că e mereu mai mare, mai știutor, mai descurcăreț, mai independent. Clipa asta, în care îl ții pe umărul tău și el face balonașe de salivă, va fi în câteva luni istorie. Momentul acesta în care îl alăptezi și el se uită în ochii tăi ca la a opta minune a lumii, acest moment va deveni, și el, o parte din trecut. Îl ai lângă tine doar de câteva săptămâni, de câteva luni, de puțin timp. Dar deja ți-e dor de bebelușul de ieri, care era ceva mai mic decât cel de azi și care va deveni și el, la rându-i, mic față de pruncul care-ți va zâmbi mâine dimineața.

Sigur că fiecare vârstă are momentele ei perfecte

Dar o mamă are voie să devină nostalgică atunci când e vorba de puiul ei, nu? Uitându-mă în urmă, la etapa bebelușeniei, printre momentele de care mi-e cel mai dor și pentru care aș întoarce timpul să le mai retrăiesc, se numără:

Ad-Extra3:

Mirosul de bebelus

În topul celor mai uimitoare mirosuri care mi-au fermecat vreodată nările și memoria afectivă se numără, în ordine aleatorie, mirosul ploii de vară dimineața, cu fereastra deschisă, mirosul cozonacului copt de bunica în copilărie și mirosul inconfundabil, unic, nevinovat, de bebeluș. Mirosul de lăptic, de crud, de uimire, de proaspăt. Sigur că îți trebuie o anumită doză de sentimentalism matern pentru a simți asta și pentru a ignora, în mod convenabil, mirosurile mai puțin romantice asociate bebelușilor. Însă mirosul unui bebeluș proaspăt îmbăiat care adoarme la sânul tău și te lasă cuminte să-i inspiri candoarea este printre cele mai magice daruri pe care maternitatea mi le-a adus la pachet cu copilul.

Adormitul

Se zice că expresia ”a dormi ca un prunc” a fost inventată de un sadic care nu a avut niciodată copii. Somnul a fost pentru noi una din marile provocări ale micii copilării. Trezitul din oră-n oră devenit rutină, miile de trucuri utilizate în speranța adormirii moștenitorului, toate mă făceau să cred că niciodată n-o să fie mai bine. Și că zeci de ani de-acum încolo voi veghea paturi și voi cânta cântece de leagăn. Acum, mi-e un dor teribil de serile alea în care îmi încăpea în brațe și-i cântam până adormea. Îi cântam ”Trei păstori” în luna mai, dar ce contează... avea efect. Și mi-e dor de senzația aceea de infinită ușurare cand mă uitam în ochii lui care se închideau încet până când erau acoperite de pleoapele grele, de pălmuța care zvâcnea înainte de relaxarea totală și, în final, îmi e dor să mi se scurgă din brațe cu mâinile și picioarele atârnând înainte de a-l depozita la loc sigur, în pătuț.

Alăptatul

Nu mi-aș fi imaginat că voi spune asta în prima noapte acasă după naștere, când plângeam amândoi – el, de foame și frustrare, eu, de neputință și necunoscut – încercând să ne acomodăm unul cu celălalt fără mâinile pricepute ale asistentei din maternitate și răbdarea ei de a-l potrivi pe cel mic la sân. Odată cu rodajul, însă, alăptarea a devenit una dintre cele mai frumoase amintiri ale bebelușeniei. Mi-e dor de senzația că cineva depinde fizic de mine, mi-e dor de complicitatea aceea indescriptibilă dintre noi, de intimitatea care nu cred că o voi mai resimți vreodată. Mi-e dor de mâinile lui mici pe sânul meu, de sunetul înghițiturilor sale, de privirea lui în ochii mei.

Dusul pe umeri

Știu, e mai mult o treabă pentru tătici. Dar am voie să-mi fie dor, da? Acum, când procedeul a devenit demult istorie și puștiul refuză chiar și să-mi dea mâna pe stradă, îmi lipsesc momentele când, obosit de atâta plimbare, îl cocoțam pe umeri de unde avea panorama parcului, culegea frunze din copaci și da, uneori îmi umplea părul de biscuiți, pufuleți și alte chestii neidentificabile.

Declarațiile de dragoste

Încă mă bucur de ele din toată inima și voi întinde de etapa aceasta e efuziunii și a sincerității debordante cât de mult voi putea. Îmi amintesc însă că cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am auzit în viața mea îi aparțineau unui puști peltic cu ochii mari. ”Sunt albastlu de felicile că sunt cu tine”. ”Esti țea mai bună mamă pe cale am avut-o vleodată”.

Cu siguranță că fiecare etapă a copilăriei vine cu binecuvîntările sale. Și sunt convinsă că peste câțiva ani, dacă nu mai repede, voi privi cu nostalgie la ziua de azi. Inclusiv la părțile ei care acum mă provoacă și constituie, ocazional motive de dispută. Însă, peste ani, cred că voi zâmbi la amintirea camerei fiului meu, acum plină-ochi de piese de lego ce nu pot nicidecum să stea la locul lor mai mult de câteva minute. Atunci mă vor amuza diminețile de acum, în care merge la școală cu șosete desperecheate și, la protestele mele, îmi spune detașat: ”mai am o pereche la fel”. Iar atunci, în viitor, știu sigur că momentele de acum, când aleargă impetuos dintr-o parte în alta a casei pentru a-și așeza capul în brațele mele să-l mângâi, vor fi printre cele mai de preț amintiri ale copilăriei.

Ne dorim mereu să crească mari

Ne dorim mereu să crească mari, să treacă prin etapele creșterii frumos și lin. Uneori însă am senzația că toată creșterea asta a lor este pe repede-înainte. Că prinși în vârtejul vieții cotidiene, trecem pe nesimțite parcă prin tot acest proces fără a avea timp pentru a profita îndeajuns de fericirea de a-i avea. Că ei, copiii, cresc prea repede, că nu apucăm să ne bucurăm de etape. Că, uneori, grăbim noi înșine aceste etape iar alteori ele trec pe nesimțite, și ne trezim într-o zi minunându-ne că fiica noastră are deja trăsături de domnișoară. Și că fiul nostru este îndrăgostit.

Sigur, oricum ne va fi dor de copilăria celor mici atunci când ei vor crește, indiferent de ceea ce am face acum pentru a ne bucura cât mai mult de ea. Oricum vom privi în urmă cu nostalgie. Dar, până atunci, până la vârsta amintirilor, am putea să facem prezentul unul demn de adus aminte. Nici măcar nu e nevoie de lucruri mari; copilul va uita probabil că ai plătit sute de lei pe cine știe ce gadget de care oricum nu avea nevoie. Fericirea vine din lucrurile simple. Gâdiliți-vă în pat, dimineața. Pictați-vă degetele de la picioare. Faceți un picnic în sufragerie, la lumina lumânărilor. Uitați-vă împreună la filme din pat, în timp ce mâncați înghețată. Umple-i baia cu spumă și lasă-l să picteze faianța. Spune-i că-l iubești atunci când se așteaptă mai puțin. Făceți-vă, seara, un ritual de îmbrățișări și pupici. Așa, peste ani, vei avea de ce să-ți fie dor.