Daca ai avut vreodata sentimentul de trezire la realitate ce alunga orice urma de posibila nostalgie ...

Tema: Ciocolata pentru suflet | 0 | 2/10/2015

Ti s-a intamplat vreodata sa ai revelatia dureros de concreta a trecerii timpului, care altereaza amintirile si senzatiile ce-ti dadeau, odata, senzatia de delicioasa imponderabilitate? Ai avut vreodata sentimentul de trezire la realitate ce alunga orice urma de posibila nostalgie?

O poveste despre mituri care mor:
Ti s-a intamplat vreodata sa...
Unul dintre personajele–simbol ale orașului
Eterna blondă din dreapta
Unul dintre momentele memorabile ale primei mele tinereți l-a avut ca protagonist
Unde merge doamna?

Ti s-a intamplat vreodata sa...

Ti s-a intamplat vreodata sa ai revelatia dureros de concreta a trecerii timpului, care altereaza amintirile si senzatiile ce-ti dadeau, odata, senzatia de delicioasa imponderabilitate?

Ai avut vreodata sentimentul de trezire la realitate ce alunga orice urma de posibila nostalgie? Ai avut vreodată o experiență care să-ți reevalueze trecutul și modalitățile de raportare la el, curățindu-l de aura de magic pe care timpul (și vârsta cea nevinovată) i-o conferă și ancorându-l într-un prezent nemilos? E ca și cum ai vizita un parc de distracții pe timpul zilei, în lumina crudă a amiezii. Luminile orbitoare de-azi noapte sunt stinse. Mașinăriile nu mai au aura aceea de magic – parcă sunt toate zgâriate și de un kitsch strident. Muzica a tăcut. Clownul care amuza lumea ca un super star al bâlciului a redevenit bătrânelul reumatic care-și curăță spoiala de pe față și-și oblojește bătăturile. Povestea asta este despre mituri care mor. Și despre decapotabile roșii.

Unul dintre personajele–simbol ale orașului

Era unul dintre personajele–simbol ale orașului. Împreună cu perversul-de-pe-bicicletă-care-fluieră-după-toate-femeile, nebunul-cu-pardesiu-gri-cu-saliva-n-colțul-gurii, femeia-fatală-cu-mini-extrem-după-care-curg-balele-bărbaților. El era echivalentul masculin. Era blond, cu pletele pe umeri (da, eram în ACEA epocă), cu mușchi lucrați la sală de trei ori pe zi, cu un zâmbet de reclamă și dinți albi, perfecți, cu un bronz atent întreținut.

Și, de parcă toate aceste atu-uri n-ar fi fost destule, avantajul lui suprem era o decapotabilă roșie. Nu știu dacă l-am desconspirat sau nu – trăim, la urma urmei, într-un oraș mic -; pentru mine, mașina asta senzațională îl identifica. L-aș fi remarcat oricum, în ciuda faptului că predilecția pentru blonzi nu am avut-o niciodată (ah, ba da... o dată). Ieșea pur și simplu în evidență; imaginea lui urla ”uitați-vă la mine”, degaja o relaxare absolut unică în peisajul dealtfel gri al acelor timpuri. Niciodată n-am avut habar cine e, cum îl cheamă, cu ce se ocupă. Îl vedeam doar uneori, în eterna mașină decapotabilă roșie, într-un contrast izbitor cu Daciile prăfuite. Femeile îl urmăreau cu privirea la modul absolut evident. Bărbații l-ar fi urmărit și ei ... cu furca, cred. Cum acest lucru era și atunci ilegal, afișau o imagine voit nepăsătoare și lejer disprețuitoare, într-o perfectă ilustrare a fabulei cu vulpea și cu strugurii.

De cele mai multe ori era singur, conducea aparent fără țintă pe străzile orașului. L-am văzut în cele mai diverse locuri – la ștrand, în centru, lângă gară. Conducea ținând volanul cu o singură mână, degajat, asculta ultimele melodii în top, odată cu toți ceilalți participanți la trafic situați pe o rază de doi kilometri în jurul lui. Și privea cumva pe deasupra celorlalți, în pofida bijuteriei sale roșii și joase, cu un aer absent, un zâmbet degajat fluturându-i pe față și lăsând în urmă un damf persistent de parfum când schimba direcția de mers.

Eterna blondă din dreapta

Uneori îl vedeam cu o femeie lângă el, mereu alta. Era eterna blondă din dreapta, cu gene lungi, fustă scurtă și tocuri-cui. Ea se uita la pietonii de pe trotuare, savurându-și momentul de trecătoare glorie, scoțând uneori o oglinjoară minusculă pentru a-și reface machiajul din mers și lăsându-și părul să fluture în afară așa cum văzuse ea în filmele americane de sâmbătă seara. Invariabil, spectatorii oftau. Bărbații rămâneau cu privirile ațintite după blondă, blestemând pentru a mia oară soarta cea nedreaptă care lor le-a dat-o pe Maricica, contabila de la oficiul de pensii, cu bigudiuri în cap și bufeuri de premenopauză, și asta numai pentru că n-au putut și ei să aibă pectorali lucrați și o decapotabilă roșie. Femeile, la rândul lor, oftau și ele ...nuuu, nu de invidie, oftau și ele că dădea bine-n context.

Nu mi-am pus niciodată întrebarea ce face acest superb exemplar în sezonul rece. Nu mi l-am imaginat niciodată în altceva decât în eterna decapotabilă roșie, sau purtând altceva în afară de impecabile tricouri albe cu guler, care să-i evidențieze mușchii bronzați. Să îl fi văzut cu ghete greoaie și cu căciulă de blană peste părul lui de aur ar fi fost distrugerea unui mit; prefer să cred că migra în țările calde și se întorcea odată cu rândunelele.

Unul dintre momentele memorabile ale primei mele tinereți l-a avut ca protagonist

Eram într-o stație de autobuz, așteptam un autobuz, sau un iubit, oricum, ceva trecător. Și iată-l! În mașină, evident, la fel de relaxat ca întotdeauna. Rula încet, ca de obicei, dîndu-le ocazia muritorilor de pe trotuar să remarce fiecare detaliu al pletelor sale studiat-răzvrătite precum și luciul impecabil al bijuteriei sale roșii pe patru roți. Ajuns în dreptul stației, încetinește și-și clatină capul a invitație în timp ce părul bălai mângâie tetiera mașinii într-o scenă de generic de film romance văzut în slow motion: ”Nu vii cu mașina?”

Mă uit în jur – nimeni. Cu mine vorbea! Am așteptat cuminte până ce corul din capul meu a terminat de cântat ”Aleluia”, regretând profund lipsa unui martor care să confirme mărețul eveniment. Și am declinat pe urmă, politicos: în fond, iubitul – sau autobuzul – era mai important.

Cred că a fost printre ultimele dăți când l-am văzut. Nu, nu cred că i-am rănit inima într-un mod atât de definitiv; cred, pur și simplu, fie că ochii mei au devenit mai selectivi, fie că și-a vândut el decapotabila roșie și astfel nu am mai putut să îl recunosc.

Unde merge doamna?

Până când... ca în romane, după (nu chiar, dar aproape) douăzeci de ani... astăzi m-am prăbușit în primul taxi care mi-a ieșit în cale, epuizată după multă muncă, multe dileme, multe decizii. Și, pentru că uit să spun șoferului unde să mă ducă, se întoarce să mă întrebe: ”Unde merge doamna?”

Era el. Blond-încărunțit, cu mușchii căzuți, cu mătreață pe umeri. Conducea cu dezinvoltură un taxi Logan de la firma Cornișa, încăpător, fiabil, călduț. Și roșu.