“ Când căutam răspunsuri care să mă ajute să înţeleg prin ce trec, am ajuns pe site-ul desprecopii.com, unde am dat de articolul despre "Durerea pierderii unei sarcini ", pentru care le-am fost recunoscătoare celor care l-au tradus şi afişat. Apoi am ajuns pe forum unde, cu surprindere, am găsit mesaje pline de compasiune, scrise de câteva mămici, fără să ştie dacă eu le voi vedea sau nu! Dragi mamici, vă mulţumesc, ca mi-aţi fost alături cu gândul! Nu aveţi idee cât de de mult m-au ajutat cuvintele voastre! Atât de mult...cu atât de puţin! Vă mulţumesc...vă mulţumesc...vă
mulţumesc!” 

Bianca Brad.  Nu mai ştiu exact ce era, cântăreaţă sau actriţă? Manechin sau poate prezentatoare de festivaluri de muzică? Unde am auzit-o? Cântând la radio? Unde am văzut-o? La televizor, în reclame? La cinema, în vreun film? Încerc să o localizez, face parte din adolescenţa şi din tinereţea mea, cu siguranţă numele ei îmi este cunoscut de undeva. Şi chipul ei frumos. Abia când am intrat pe site-ul ei  mi-am dat seama că a făcut câte ceva din toate.

Dar ceea ce face în ultimul timp mi se pare poate cel mai important lucru concret, făcut de vreo persoană publică, în ultimii cinci ani, pentru România. Bianca încearcă să le spună tuturor celor ce vor să o asculte că drama pe care o trăieşte o mamă ce pierde o sarcină sau un copil, are repercusiuni nu doar asupra ei, personal ci şi asupra partenerului, asupra rudelor, asupra prietenilor. Drama nu se consumă doar în camera în care se află acea mămică. Nu este un moft. Bianca inalta baloane spre cer Pe 9 Martie - de ziua mamelor de Ingeri Bianca Brad a propus ca 9 martie să devină Ziua Mamelor de Îngeri. Am citit cu toţii despre tragedia ei, nu doar în presa setoasă de tragedii aducătoare de vânzări ci şi pe forum şi din nou,pe site-ul ei. Povestea spusă pe larg acolo nu o voi relua, pentru că nu are rost să răscolesc răni nici măcar cicatrizate. Pot spune doar că Bianca a suferit şi a plâns, a fost uitată de unii prieteni şi rănită de alţii, s-a revoltat împotriva autorităţilor româneşti care au fost la fel de obtuze ca de fiecare dată şi mai mult decât atât, a adunat o colecţie de poveşti de groază, de la mame ce şi-au văzut copiii veniţi pe lume înainte de vreme, aruncaţi la coş sub ochii lor, de la mame cărora nu li s-a dat voie să îşi ţină copiii în braţe sau măcar să-i vadă, să-şi înmormânteze pruncii, să aibă un loc unde să plângă.

Pierderea sarcinii Pierderea sarcinii: cum se poate preveni Doua liniutze.... Durerea pierderii unei sarcini Complicatii ale sarcinii Pierderea sarcinii: se poate preveni? Pierderea spontana a sarcinii (avortul spontan) Avortul spontan Semne de alarma in sarcina Supele DC pentru suflet Intalnire incerta cu un inger Jurnalul unei romance americanizate... Medicamente pentru suflet??... De ce urasc home cinema-ul Viata palpitanta... Moartea lui Metaforel Radacini Trenul vietii Emigratia - miere si fiere sau puschea pe limba (1) Satul bunicilor ... mai multe povesti aici Vedete la Desprecopii.com Andreea Marin Bănica: sarcina, o neasteptata implinire Andrei Gheorghe – Adultul, într-o lume populată cu adolescenti isterici şi seniori copilăroşi Liana Stanciu: Teodora inseamna TOT! Raluca Moianu: Mamă de fată! 10 minute cu Amalia Năstase Interviu cu Bianca Brad (membru DC) - in pragul nasterii Sarcina preţioasa a Iulianei Marciuc Nadia Comăneci, de pe Puntea Suspinelor pe Calea Scutecelor Şerban Huidu şi Mihai Găinuşă: Toţi taţii sunt filosofi! Doamna Simion: Cum e sa fii sotie de Vedeta  Comunitate  Odiseea sarcinii in 40 de saptamani Forumul cu burtici si generatii de mamici. Suport, caldura, prietenie si atitudine.

Uneori aceste adevăruri sunt atât de îngrozitoare că nici măcar pagina albă nu le suportă. Dar ar trebui să le ştim. Să le cunoaştem şi să le strigăm în gura mare, să nu mai permitem să se întâmple aşa, să ne mişcăm, să dăm telefoane, să facem presiuni, să ne cerem drepturile, dreptul de a fi tratate omeneşte şi cu tact în spitale, dreptul de a fi respectate de prieteni şi de rude, dreptul de a fi ascultate când vrem să vorbim şi lăsate în pace atunci când de prea multă durere, mintea noastră refuză să se deschidă fie şi aducerii aminte a tragediei…

Trăim într-o societate care tinde spre perfecţiune. Spre lucrul extra, super, cel mai… Pierderea unei sarcini este deseori considerată un eşec personal al femeii care n-a fost în stare să o ducă până la capăt. Nu se vorbeşte despre aceşti copii. Mamele sunt îndemnate să treacă peste “evenimentul tragic”, să uite, să meargă mai departe. \

“Foarte multe femei din România nu au avut şansa să-şi vadă copilul sau să şi-l ţină în braţe, pentru că la noi se crede că ar fi mult prea traumatizant să facă acest lucru. Ceea ce vreau eu prin această campanie este să conving cadrele medicale care sunt în momentul respectiv alături de aceste mame, începând cu moaşele şi cu asistentele, să înţeleagă că de fapt a-ţi vedea copilul şi a-ţi lua rămas bun de la el este extrem de important pentru procesul de vindecare, cum este numit. Pentru doliu.

Nu poţi să negi că a existat, acea mamă şi-a simţit copilul timp de câteva luni, indiferent de când s-a întrerupt evoluţia sarcinii dar o mamă care şi-a dorit acel copil foarte mult, chiar dacă pierde sarcina la două luni, poate fi la fel de devastată ca una care pierde sarcina la nouă luni, mai ales dacă este vorba de o mamă care a făcut un tratament îndelungat, costisitor, lung şi dureros. Multe dintre ele nu au decât o şansă, după aceea nu mai pot avea alt copil deci durerea le este la fel de mare.

Numai cine nu trece prin asta crede că face un bine nedându-i mamei posibilitatea să-şi vadă copilul, încearcă să o protejeze dar de fapt îi face foarte mult rău. Sigur, sunt cazuri în care copilaşii se nasc cu malformaţii foarte mari şi într-adevăr poate fi şocant. În aceste cazuri, ar fi bine să li se dea totuşi posibilitatea să-şi ţină copiii în braţe înfăşaţi într-o păturică, măcar o mânuţă sau un picioruş să vadă, să poată să-şi ia rămas bun.

Dacă mamele nu au puterea să facă asta – pentru că prima reacţie este de refuz,  nu vrei, nu poţi să crezi că e adevărat, ţi-e teamă că o să te şocheze atât de tare încât o să îţi pierzi minţile, că mori acolo, cel puţin mie aşa mi s-a întâmplat, şi eu am avut aceeaşi reacţie, mi-a fost frică să o văd. Dar am avut noroc că am fost înconjurată de oameni pregătiţi pentru situaţii din acestea şi m-au încurajat, mi-au explicat că voi regreta dacă nu fac asta, că va fi pentru prima şi ultima oară când voi putea să-mi ţin fetiţa în braţe. Au ştiut cum să îmi spună şi pe ce ton să îmi vorbească pentru a mă convinge că este bine şi cu inima strânsă de frică, am acceptat şi am spus şi o să o spun de câte ori voi avea ocazia că le sunt recunoscătoare pentru tot restul vieţii. Dacă mamele nu au puterea să îşi tină copiii în braţe ar trebui să li se dea măcar şansa de a privi o fotografie. În străinătate se pun într-un plic o poză polaroid a copilaşului, amprentele mânuţelor şi ale tălpiţelor, eventual o şuviţă de păr, brăţara cu numele copilului, datele sale: greutatea, lungimea, ora la care a apărut pe lume. Dacă mama nu are puterea să îl vadă în acel moment, cu siguranţă mai târziu îşi va dori acest lucru.  Este o mămică, româncă din Franţa care a păţit asta de curând, are un băieţel în ceruri, pe care nu a avut puterea să îl vadă atunci deşi i s-a spus că se poate, i s-a dat poza. Abia după două luni a avut tăria să o privească. Acum mi-a spus că de câte ori i se face dor de el, scoate poza şi se uită la el. Insist: mamele trebuie să îşi vadă copiii, atunci când se poate!”

Atunci când ţi se comunică adevărul cel trist, copilul tău a murit, la început nu vrei să crezi. Nu poţi să concepi ideea în sine. Apoi năvălesc furia, sentimentul de vină, ruşinea.

De ce ruşine?

“De mici suntem educaţi să facem lucrurile bine. Când nu-ţi iese ceva sau faci ceva greşit este ruşinos. Când faci un lucru şi nu se vorbeşte despre asta îţi dă senzaţia că ai făcut ceva ruşinos. Ca şi cum n-ai fost în stare să aduci un copil pe lume, sau n-ai fost în stare să aduci un copil sănătos pe lume, dacă se întâmplă să fie un copil cu probleme sau cu malformaţii… Nu e vina nimănui. Eu vorbesc de mămicile care au avut grijă de ele în timpul sarcinii nu de cele care sunt inconştiente sau care din neştiinţă fac rău copilului.”

Copiii ce se nasc morţi nu primesc nici măcar un certificat de naştere, care să le permită părinţilor să solicite un certificat de deces, pentru a-i putea înmormânta.

Bianca povesteşte că atunci când a vrut să o aducă pe Emma acasă, s-a lovit de un zid. “Eram încă în Germania când trebuia să organizăm înmormântarea Emmei. Eram singură acolo, tăticul ei era aici cu Luca şi încerca să pună la punct adusul Emmei în ţară. S-a lovit de foarte multe piedici în România. I s-a spus că atâta timp cât nu are certificatul de deces nu putem să o înmormântăm şi trebuie să o ard. În acel moment am răcnit cum nu am făcut-o în viaţa mea. Am spus atunci, sigur că am spus-o la furie, dar am spus-o: dacă în momentul acesta vine în faţa mea cel care îmi spune că nu pot să-mi înmormântez fetiţa şi trebuie să o ard, îl omor cu mâna mea. Am spus că dacă aşa este în România, am să ajung până la Uniunea Europeană ca să schimb asta. Nu se poate ca româncele să treacă prin asta! Sper să nu ajung până la Uniunea Europeană ca să schimb aceste lucruri.

Am nevoie de sprijinul cât mai multora, nu doar al celor ce au trecut prin asta ci de al femeilor în general pentru că este vorba despre viitorul lor, al fetiţelor lor… Or să ajungă şi ele în maternităţile din România şi lucrurile astea trebuie să se schimbe! O să fac nişte proiecte de lege legate de elibrarea unui certificat de naştere pentru copiii numiţi “fără viaţă”, pentru că neavând certificat de naştere nu poţi scoate un certificat de deces şi nu poţi să-ţi înmormântezi copilul. În momentul de faţă, în cele mai multe maternităţi, sunt aruncaţi la gunoi sau sunt arşi copiii. În acele momente de şoc, mamele sunt puse să semneze cum că ar fi de acord cu asta deşi ulterior realizează ce au făcut şi regretă enorm.”

Sprijinul emotional de la Desprecopii.com

Bianca a citit articolul despre durerea pierderii unei sarcini pe site-ul desprecopii. Tot aici a găsit un subiect pe forum, în care din toate părţile, femei care nu o cunoşteau, o încurajau. A vrut să profite de această ocazie pentru a mulţumi comunităţii DespreCopii.com pentru sprijinul necondiţionat.

“Mie în spital mi s-a dat o listă cu cărţi care m-ar putea ajuta să înţeleg stările prin care trec. Când am ieşit din spital am bătut toate librăriile şi am cumpărat tot ce am găsit pe tema asta. Revenind în ţară am sperat să găsesc şi la noi ceva şi am început să caut. Singurul articol foarte bine scris a fost pe desprecopii.com . A fost ca o gură de oxigen pentru mine, îmi confirma încă o dată, pe lângă celelalte cărţi, tot ceea ce simţeam eu, acel amalgam de stări prin care treceam şi mă recunoşteam în aceste descrieri, îmi dădeam seama că este normal şi că pur şi simplu trebuie să găsesc cumva puterea şi răbdarea să depăşesc această primă etapă, care este cea mai grea. Traducerea de pe DC este foarte bună şi este binevenită şi am pus şi eu pe site-ul meu un link către acest articol. Mulţumesc DC!

Cum a fost la ziua mamelor de îngeri?

Ca-n viaţă. Mulţi chemaţi, puţini veniţi, dar cei ce au ajuns, au fost dintre cei dispuşi să-i îmbrăţişeze pe necunoscuţii de care îi legau doar durerea şi dorul de un prunc prea devreme înălţat la ceruri, mi-a spus Bianca. “Am sperat ca mamele care or să vină la întâlnire să realizeze că nu sunt singure. În clipa în care mai ai pe cineva care îţi înţelege durerea, ţi-e mai uşor să suporţi. Adevărul este că toate cele care au fost prezente, deşi aveau lacrimi în ochi şi era clar că suferă din cauza pierderii lor, a fost ca o eliberare. În momentul în care am înălţat baloanele la cer, a fost extraordinar…

Am să fiu sinceră până la capăt. Am fost puţin dezamăgită de ce s-a întâmplat duminică. Mi-au scris foarte multe femei, foarte multe mămici de ingeri care mi-au spus că mă susţin şi că într-adevăr trebuie schimbat ceva dar foarte puţine au venit, faţă de cele care mi-au scris. Câteva zeci, faţă de miile care există. Sigur că s-au întâlnit şi în alte oraşe dar nici acolo nu au fost de ordinul sutelor. Sunt două oraşe în care deşi mămicile au încercat să organizeze ceva, n-a venit nimeni.  Pe de-o parte înţeleg. Au fost constrânse să sufere în tăcere, să nu arate, ca şi cum ar fi o ruşine să vorbească despre copilul pe care l-au pierdut pentru că societatea nu percepe acel copil. Nu înţelege, pentru că nu l-a văzut. Pentru o mamă este un copil, nu este doar o sarcină. Şi toate ajung să plângă pe ascuns, eventual dacă se întâlnesc cu vreo prietenă să îndrăznească să-şi deschidă sufletul. Poate că le-a speriat faptul că am spus că o să vină presa, deşi am spus că vreau să-i câştig de partea noastră pentru că fără sprijinul mediei nu am cum să realizez ceea ce mi-am propus.

Chiar vreau să le mulţumesc celor ce au venit pentru că au fost o prezenţă foarte discretă, nici nu am simţit că-s acolo. N-au agasat pe nimeni, încercând să fotografieze sau să filmeze, ne-au respectat durerea. A fost o atmosferă deosebit de frumoasă, tristă şi frumoasă în acelaşi timp, de aceea îmi pare rău că nu au venit. De aceea cred că atunci când or să vadă pozele expuse pe site or să-şi dea seama că au pierdut. Chiar au pierdut pentru că nu a fost nimic ruşinos. Nu s-a jelit nimeni, nu s-a creat o atmosferă atât de îngrozitor de tristă să nu suporti… a fost o eliberare. Odată cu baloanele s-a mai dus puţin şi din durere.”

Cum ţi-a venit ideea asta?

“Nu mi-asum ideea ca şi cum ar fi originală. Am intrat în contact cu o fundaţie din SUA cu a cărei fondatoare m-am şi împrietenit. Ea a fost foarte dornică să mă ajute, mi-a trimis broşuri – asta după ce i-am spus ce vreau să fac şi pe site-ul lor am văzut şi alte filmuleţe pe internet cu părinţi care făceau asta în amintirea copiilor, ridicau baloane la cer. Mi s-a părut o idee foarte frumoasă, încât am zis de ce să nu facem şi noi? Româncele noastre ar putea să facă acelaşi gest şi am pornit şi de la ideea că vreau să înţeleagă lumea că nu e un moft, eu nu am început să vorbesc în public pentru că vreau să fiu compătimită, nu e cazul, sau să fac o terapie prin expunere. Niciodată nu am făcut aşa ceva, nu mi-am expus problemele personale, dar eu atunci când am trecut prin asta am suferit îngrozitor de mult, m-am simţit îngrozitor de singură şi nu am găsit ajutor decât în cărţile pe care mi le-am luat din străinătate.

Mi-am dat seama că şi în România, cu siguranţă sunt femei care trec prin ce am trecut eu şi că probabil şi ele se simt la fel. De-asta am zis: să scriu, pentru ca şi ele să-şi dea seama că e normal tot ceea ce simt, că toate acele stări care pur şi simplu te debusolează, nu mai ştii dacă gândeşti normal, dacă e normal ce simţi, sunt normale. Eu am citit că tot ce simt e normal, că nu mi-am pierdut minţile şi multe mămici care mi-au scris mi-au spus că le-a ajutat foarte mult să-şi dea seama că nu sunt singure. Am regăsit acelaşi lucru la orice femeie care a trecut prin asta indiferent de ţara in care locuieşte, indiferent de vârsta sau de educaţia lor. Eu vreau să pun bazele unei fundaţii, caut un spaţiu în care să ne întâlnim şi să facem un fel de terapie de grup, să ne întâlnim şi să vorbim. Cei care nu trec prin aşa ceva nu înţeleg, poate că ei cred că înţeleg dar nu au cum. Nu doresc nimănui să înţeleagă pe propria lui piele despre ce vorbesc. Mi-aş dori să facă un efort şi să nu mai spună  lucrurile care se spun de obicei şi care dor.

Cum a fost pentru tine să te trezeşti înconjurată de oameni pe care nu i-ai mai văzut dar care îţi înţelegeau durerea?

“Eram foarte agitată cu organziarea pentru că eu m-am ocupat de tot, în numai zece zile am organizat şi am mediatizat această întâlnire. Eram stressată voiam să fie totul bine dar mi-am făcut timp să merg la fiecare în parte, am omis din păcate două cupluri, mi-am dat seama ulterior că nu am apucat să mă duc la ei, să vorbesc cu ei şi să-i strâng în braţe dar ne unea această emoţie, eram foarte legaţi prin ceva ce nu era palpabil şi momentul în care am aprins lumânările şi am dat drumul baloanelor să zboare a fost fantastic. M-a impresionat şi faptul că au fost oameni care nu au trecut prin asta şi cu toate astea au venit acolo în semn de solidaritate şi m-au emoţionat.”

A fost şi soţul tău cu tine?

“Nu, el nu a fost. Din păcate face parte din acea categorie de oameni care preferă să nu vorbească despre asta, ca şi cum trebuie uitat, îi respect alegerea nu am ce să fac, nu pot să îl forţez. El vede tot ce fac dar preferă să nu vorbească, a spus că pentru el este prea dureros şi că nu poate. Când cineva aşa simte să-şi trăiască durerea acest lucru trebuie respectat de partener. Dar am citit în cartea unui tătic de înger că a evitat cât de mult a putut să vorbească despre asta, a evitat să se implice în discuţii pe care soţia sa ar fi dorit să le aibă, târziu a înţeles cât de important este de fapt să vorbeşti ca să te eliberezi de această durere şi de această povară. Şi lipsa de comunicare de foarte multe ori duce la o îndepărtare a partenerilor, chiar la divorţ, am primit scrisori de la mame care au trecut prin divorţuri şi este foarte trist că se ajunge la asta, încep tot felul de acuzaţii… Mama se simte neînţeleasă şi pe bună dreptate, pentru că are nevoie de sprijin emoţional şi nu-l primeşte, crede că partenerului nu-i pasă, nu e chiar aşa… vreau să cred că şi partenerului îi pasă, dar dacă tatălui acelui copil nu este deschis, ea de la cine să primească acest sprijin emoţional? Trebuie făcută o terapie.

La noi în România încă se consideră ceva ruşinos să mergi la psiholog. Nu trebuie să te duci la psiholog pentru că eşti nebun ci mergi să rezolvi nişte probleme pe care nu le înţelegi şi chiar un psiholog te poate ajuta să treci peste nişte hopuri sau să vezi dintr-o altă perspectivă nişte lucruri de care te tot loveşti. Am scris şi pe site, am dat un citat dintr-o scrisoare a unei mămici care spunea că după luni şi luni de zile în care a crezut că soţului ei nu-i păsa deloc, întâmplător l-a găsit într-o zi plângând. Atunci a înţeles că de fapt şi lui îi pasă şi el a înţeles cât de mult avea ea nevoie să simtă şi să vadă că şi lui îi pasă. Una dintre mămicile care au venit la întâlnire mi-a spus că ani de zile, cu soţul ei nu a vorbit despre asta, li s-a întâmplat acum şapte ani, au fost pe punctul să divorţeze, au stat despărţiţi, până la urmă s-au regăsit, dar n-au discutat niciodată despre asta. Cu toate astea au venit la întâlnire şi pentru prima dată au vorbit şi s-au simţit din nou mai legaţi decât poate alte dăţi. Au fost cupluri care au stat îmbrăţişaţi şi au plâns împreună. E foarte importantă comunicarea, este esenţială pentru astfel de cazuri şi dacă sunt mămici care trec singure prin asta, care nu au un partener, familia este foarte importantă: părinţii, fratele, sora, dacă nu, măcar prietenii. E foarte important să nu se spună niciodată nu mai plânge, nu te mai gândi, lasă că trece, lasă că faci altul.

Astea sunt lucruri pe care cei din jur le spun din dorinţa de a alina dar efectul este exact opus. Ceea ce are nevoie o mamă în acele momente este doar să fie ascultată, să fie strânsă în braţe, să se plângă cu ea pur şi simplu şi iarăşi, trebuie să se înţeleagă că vor fi foarte multe stări: astăzi va vrea să vorbească despre copilaşul ei, mâine nu va vrea. Din senin poate să înceapă să plângă, numai pentru că vede pe stradă un cărucior… Trebuie să aibă foarte multă răbare cei din jur şi să le întrebe, vrei să vorbeşti despre asta? E foarte important să întrebe despre numele copilului, oamenii se feresc, nici nu se gândesc că poate a pus un nume copilului dar mama vrea ca lumea să recunoască acel copil, să aibă o identificare: a fost o fiinţă, a fost un copil, al ei. Cineva scria pe site că o prietenă i-a spus: “A, nici măcar n-avea cod numeric personal! Ce suferi atât?” Sunt nişte poveşti scrise acolo la mine pe site, absolut îngrozitoare. Vreau să cred că prin această campanie şi prin faptul că am deschis acest subiect, cele care or să aibă neşansa să treacă prin asta să nu aibă parte de un asemenea tratament.

Cele care au trecut prin asta deja poate au avut sprijinul de care ai nevoie sau poate că nu, dar măcar cele care de-acum înainte vor pierde un copil să găsească undeva înţelegere, măcar lor să le fie puţin mai rău. Toate mamele care au început să lucreze în sistem de voluntariat, inclusiv cele ce s-au implicat acum în acţiunea de pe 9 martie, Rita din Baia Mare, Angela din Timişoara şi celelalte mămici, toate au spus că se simt mult mai bine. Făcând bine! Este una dintre acele situaţii în care înţelegi într-adevăr cât de bine este să faci bine.

Sper ca prin campania mea să ajut lumea să fie mai deschisă către mamele care trec prin aşa ceva, să ştie cum să le fie alături şi să le sprijine emoţional. Altfel nu ai cum, nu te costă nici un ban, ci doar câteva minute sau ore, când eşti în prezenţa mamei, să o asculţi. Vreau să creez în toate oraşele mari filiale ale organizaţiei care să vină în sprijinul mămicilor din zona respectivă, deja mămicile din Timişoara se organizează, la fel şi în baia mare şi sper ca mamele care au trecut prin asta să înţeleagă şi chiar dacă au temeri şi se gândesc “de ce să mă duc acolo, că o să sufăr prea mult” , să se ducă măcar o dată şi dacă nu se simt bine, să nu se mai ducă. Dar eu pun mâna în foc că se vor simţi mult mai bine! Spun asta din ce văd pe site-urile fundaţiilor din afară, unde părinţii se întâlnesc şi vorbesc şi se ajută unii pe alţii şi le este din ce în ce mai uşor să trăiască pentru că e mai uşor să accepţi o problemă, cu atât e mai uşor să trăieşti cu ea.

Care a fost cel mai greu moment, pentru tine, la întoarcerea acasă?

Faptul că trebuia să mă întâlnesc cu lumea. Este o primă fază în care vrei să te izolezi, nu vrei să vezi pe nimeni, sentimentele cele mai puternice sunt negarea, vinovăţia şi ruşinea. Sigur că nu e cazul dar aşa simţi.

Unul dintre clişeele pe care cu siguranţă le-ai auzit este “Viaţa merge mai departe.” Cum merge viaţa mai departe?

La început ţi se pare că viaţa nu mai merge mai departe. Nici nu-ţi doreşti ca viaţa să meargă mai departe. Am regăsit expresia “voiam să plec o dată cu copilul meu” la toată lumea. Eu am spus acelaşi lucru. Pur şi simplu trebuie. Trebuie să înveţi să accepţi şi să trăieşti şi cu durerea şi cu dorul. Nu trebuie să te agăţi şi să suferi, trebuie să încerci să depăşeşti asta. Fie că vorbeşti cu alţi părinţi, fie că scrii – scrisul este o terapie foarte bună, vindecă, mie mi-a făcut foarte bine. Când am scris ceea ce este postat pe site m-a răscolit îngrozitor.

Făceam pauze şi mai reveneam, mai lăsam să treacă o zi, iar plângeam, o luam de la capăt. Dar la sfârşit m-am simţit eliberată. Asta nu înseamnă că mi-a trecut. De uitat nu ai cum să uiţi. Forţa vine de sus, de la Dumnezeu, chiar dacă atunci când îţi pierzi copilul, în acele momente nu mai crezi în Dumnezeu şi te revolţi împotriva nedreptăţii. Poate ai să înţelegi că ştie Dumnezeu de ce a lăsat să se întâmple asta. Eu am ajuns la această înţelegere şi poate de aceea pot să vorbesc despre asta.

Bianca, tu cum ai reuşit să te ridici de la pământ?

Eu cât de cât m-am agăţat de Luca. El a fost o ancoră pentru mine, o ancoră în realitate, de care m-am agăţat cu disperare, deşi la început nici măcar de această ancoră nu voiam să mă agăţ.”

Cât a priceput el din ce ţi s-a întâmplat ţie?

“Nu ştiu cât a priceput, e totuşi micuţ. Când s-a întâmplat el nu avea încă doi ani. Dar, pe timpul sarcinii, ştiind că e bine să-ţi înveţi copilul, să se obişnuiască deja cu ideea că o să trebuiască să împartă mâncarea, jucăriile, îi povesteam despre Emma. Îi ştia numele, venea şi mângâia burtica, mi-a pupat burtica, de fapt o pupa pe Emma. Dacă îi dădeam o felie de pâine venea la burtică şi îi dădea şi Emmei  şi  îi spunea noapte bună sau bună dimineaţa. Asta făceam în fiecare zi, era ca un ritual. Însă după operaţie, se ştie că în special după cezariană burtica nu se retrage imediat şi încă dă senzaţia că există sarcina. Micuţul, neştiind, făcea acelaşi lucru şi asta mă termina. A durat o perioadă. Vedea poza Emmei şi îi spunea noapte bună şi îi spuneam că face nani, ce poţi să-i spui la vârsta asta… era prea mic ca să-i spun altceva. Dar de un timp n-a mai adus vorba. Dar eu vreau ca el să ştie, când o să mai crească şi o să ajungă la vârsta la care să înţeleagă, am să-i spun că are o surioară sus acolo, care are grijă de el.”

Câteva cuvinte pentru o mămică de înger:

Acordă-ţi timp!
Nu-i băga în seamă pe cei ce-ţi spun “nu te mai gândi la asta” sau “nu mai suferi!”
Scrie! Chiar dacă ai sau nu talent, nu-ţi face griji, pur şi simplu scrie, scrisul te va ajuta şi te va elibera. Desenează! Pictează! Ascultă muzică, fă orice simţi că îţi face bine.
Vorbeşte!
Încearcă să-i înţelegi şi pe cei din jur care nu au cum să-ţi înţeleagă durerea. Sunt prieteni care ar vrea să îţi vorbească dar nu ştiu cum, le e frică să te abordeze, ca nu cumva să te rănească. Fă tu primul pas către ei. Spune-le “Ştiu că nu ştii ce să-mi spui, dar am nevoie să vorbesc cu tine.” Nu-i judeca prea aspru. Doar dacă după ce le povesteşti prin ce a-i trecut, în continuare sunt la fel de distanţi sau nepăsători, poţi să te întrebi dacă merită să îi numeşti prieteni.
Nu lăsa pe nimeni să îţi minimalizeze durerea.
Munceste cât de mult poţi. Fă ordine în hârtii. Munca fizică îţi va face bine.
Nu cred că e bine să rămâi însărcinată imediat după ce pierzi o sarcină. Din punct de vedere psihologic duci o durere prea mare şi un stress prea mare care nu cred că e bun pentru sarcină. Este bine să-ţi acorzi o perioadă de doliu. Cele mai multe mame trăiesc cu frica aceasta că şi la a doua sarcină se va întâmpla la fel.

Un sfat pentru prieteni şi rude

N-o lăsaţi să intre în casă cu braţele goale, daţi-i măcar un ursuleţ de pluş.
Oricât vă este de greu, dacă nu aveţi puterea să sunaţi sau dacă sunaţi şi mămica respectivă nu poate vorbi la telefon, trimiteţi un SMS în care spuneţi-i “am aflat ce ţi s-a întâmplat, aş vrea să ştiu cum pot să-ţi fiu alături. Nu ştiu cum, Ce pot să fac să te ajut? Vreau să vin la tine să fiu alături de tine…”
Am avut o prietenă care a făcut o gafă la început. Nu-mi place să fiu compătimită şi nu voiam să afle nimeni înaintea mamei mele. mama a aflat la o săptămână după ce s-a întâmplat eu fiind plecată din ţară, nu voiam să afle din presă sau de la cine ştie cine, ci să vin eu şi să-i spun. Această prietenă nu şi-a dat seama dar s-a apucat să spună şi deja se aflase. Luni de zile a insistat şi a insistat să ne vedem să-mi spună că îi pare rău şi că îmi este alături şi mi-am dat seama că nu a făcut-o din rea voinţă. Este foarte important, este un punct sensibil, e greu de înţeles de ce oamenilor le e atât de greu să spună “îmi pare rău!”. A admite înseamnă că eşti un om puternic.

Pentru tătici de îngeri:

Tăticii care nu apucă să îşi vadă copilul sunt altfel decât cei ce reuşesc să-i ţină în braţe. Legătura între tată şi copil se creează în acea clipă, când îţi iei copilul în braţe şi-l simţi. Cred că suferi. Şi tu ai nevoie de acelaşi sprijin. Chiar dacă preferi să nu vorbeşti, e mai bine să încerci să nu te îngropi în tăcere. Sprijină-ţi soţia, împarte durerea cu ea, ajut-o să ducă povara asta. Orice gest, cât de mic, contează pentru cea care este la pământ şi la propriu şi la figurat.

Drama pe care o trăieşte o mamă ce pierde o sarcină sau un copil, are repercusiuni nu doar asupra ei, personal ci şi asupra partenerului, asupra rudelor, asupra prietenilor. Drama nu se consumă doar în camera în care se află acea mămică. Nu este un moft.
Nu doresc nimănui să înţeleagă pe propria lui piele despre ce vorbesc. Mi-aş dori ca toată lumea să facă un efort şi să nu mai spună  lucrurile care se spun de obicei şi care dor. 

Desprecopii.com iti multumeste frumos pentru interviu, Bianca! Iti uram din suflet multa sanatate si impliniri multe in viitor. Iti multumim ca ti-ai deschis sufletul la desprecopii.com. Te sprijinim cu drag in toate actiunile tale viitoare. 

autor: Andreea Demirgian, martie 2008 Toate drepturile rezervate (c) Desprecopii.com

 

 Forumuri recomandate:

	Forum General Discutii despre aproape orice. Aici este punctul de intilnire si de plecare catre discutii specializate.
	Parintii intreaba, parintii raspund! In aceasta lista de discutii puteti pune intrebari la obiect altor parinti (Exemplu: Este normal ca baiatul meu cere noaptea lapte?)
	Femina Intim ... Intre noi femeile. Cosmetice, diete, tampoane, dileme intime.

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️

Subiecte tratate:

Vedete la Desprecopii.com tatici adolescenti droguri

Tema:Vedete la Desprecopii.com