Maria din Wales - Mother of the year!

0 | 29/1/2011

Pe Maria am întâlnit-o anul trecut, în Wales. Lucrează de câteva luni la un hotel numit The Manor, împreună cu o întreagă echipă de români care au reuşit să-şi convingă patronii că sunt într-adevăr buni. Maria nu vorbea limba engleză când a ajuns acolo. Ce nevoie ai de limbi străine în bucătărie, o să spuneţi, dar nu e chiar aşa...Trebuie să înţelegi o mulţime de lucruri pentru că gusturile oamenilor diferă, obiceiurile diferă şi dacă nu înţelegi ce îţi spune şeful, poţi face greşeli pe care în mod normal nu le-ai face.

Dacă România ar fi un stat American sau dacă şi la noi i-ar veni cuiva ideea să facă o emisiune-concurs intitulată “Mother of the Year” ... şi dacă eu aş avea posibilitatea să recomand pe cineva, prima persoană la care m-aş gândi ar fi Maria din Wales.

Eu ştiu că Maria va citi aceste rânduri şi probabil va plânge, dar pentru mine este important să vă spun şi povestea ei, pentru că o admir. Îi admir curajul şi tenacitatea, zâmbetul dezarmant şi ochii plânşi. Maria este departe de casă, de ani de zile colindă Europa, împreună cu soţul ei. Sunt amândoi bucătari de elită, au prins contracte în Anglia şi în Germania şi au înţeles că asta e calea cea mai sigură pentru a-şi cumpăra o casă şi a o pune la punct. Şi-a lăsat acasă băieţelul pe care îl iubeşte foarte mult, îl cheamă Mihăiţă, e unul dintre cei mai inteligenţi copii pe care eu am avut ocazia să îi cunosc (şi credeţi-mă, am cunoscut destul de mulţi copii cu un IQ impresionant).

Pe Maria am întâlnit-o anul trecut, în Wales. Lucrează de câteva luni la un hotel numit The Manor, împreună cu o întreagă echipă de români care au reuşit să-şi convingă patronii că sunt într-adevăr buni. Maria nu vorbea limba engleză când a ajuns acolo. Ce nevoie ai de limbi străine în bucătărie, o să spuneţi, dar nu e chiar aşa...Trebuie să înţelegi o mulţime de lucruri pentru că gusturile oamenilor diferă, obiceiurile diferă şi dacă nu înţelegi ce îţi spune şeful, poţi face greşeli pe care în mod normal nu le-ai face. În săptămâna pe care am petrecut-o în Wales, am văzut-o pe Maria zâmbind, râzând în hohote, muşcându-şi buzele, aruncându-şi şorţul de bucătărie, plângând, înghiţindu-şi strigătul de frustrare, tăcând de furie. Munceşte cam 12 ore pe zi, cu o scurtă pauză. Începe dimineaţa devreme, cu micul dejun pentru oaspeţii hotelului, apoi pregăteşte masa de prânz şi cina, după cină curăţă bucătăria şi abia când totul străluceşte intră în cămăruţa ei, cea lipită de restaurant, îşi aprinde o ţigară, închide ochii şi respiră adânc.

Când Maria râde, îi râd şi ochii. Îi era tare dor de casă, asculta tot ce eram dispusă să îi spun, orice informaţie despre România de departe era binevenită, nu pentru că o interesau politica, bârfele, ci pentru că acolo, acasă, o aştepta Mihai, cel pentru care pusese nişte jucării la poştă în urmă cu o lună de zile, dar nu ajunseseră, fi-r-ar să fie... Ziarele cumpărate în aeroport pe ultima sută de metri au fost citite şi răscitite. Da, au şi televizor şi se uită la TVRI şi la PRO TV Internaţional, şi-au cumpărat antene de satelit care prind posturile astea, le-au cărat din România, explicându-le cu răbdare vameşilor ce e cu ligheanele alea uriaşe, pentru că trebuie, trebuie din când în când să auzi vorbind româneşte, să vezi o imagine de-acasă, chiar dacă jurnalele alea sunt pline de tragedii...Văzută de acolo România e ciudată şi devine străină, Maria se gândeşte tot timpul, oare Mihai e în siguranţă? Au zis la TV că e epidemie de gripă, repede, Florine, să mergem să cumpărăm o cartelă, să sunăm acasă... I-auzi... Minus 15 grade, ce-o face băieţelul meu?

“M-a rugat să-i cumpăr un roboţel şi un SpiderMan, am căutat prin toate magazinele până am găsit ce văzuse el pe Cartoon Network, mi-a zis foarte clar să nu-i iau Batman ci SpiderMan... Evident, peste tot e Batman. Am ajuns să le ştiu pe de rost”.

Maria trage din ţigară şi povesteşte odiseea lui SpiderMan. Roboţelul încă nu l-a găsit şi chiar dacă îl găsea... de o lună a trimis coletul ăla şi tot nu a ajuns.

Vezi, mie nu îmi cumperi jucării, îi spun foarte serioasă tatălui meu. Toţi copiii primesc jucării, numai eu nu. Ce dacă am 27 de ani, nu mă mai joc? Tata trage maşina pe dreapta, intră în prima farmacie şi iese de acolo cu o pungă maro (a little brown bag) pe care mi-o pune în braţe fără nici o vorbă. O desfac şi găsesc un ursuleţ moale, cu fundă şi privire tristă şi îmi înghit lacrimile, uite-l pe Bruni... mi-am închipuit întotdeauna că asta va fi prima jucărie a copilului meu, un ursuleţ moale pe care să îl cheme Bruni. Maria oftează.

“Maria, hai să-i cumpărăm un ursuleţ ca ăsta lui Mihai”
“Dar nu am timp, eu termin târziu şi când termin eu sunt toate magazinele închise şi tu duminică pleci... Îmi pare aşa de rău că nu ne-am gândit mai devreme dar nici nu îndrăzneam să te rugăm...”
“Dă-mi bani şi îi cumpăr eu ce jucării vrei, cum se chema roboţelul ăla?”

Am petrecut câteva ore cumpărând jucării pentru Mihai. Ursuleţul pe care i l-am luat, fratele mai mare al lui Bruni, a fost intens scăldat în parfumul Mariei. L-am închis într-o pungă de hârtie, să păstreze mirosul, pentru că Mihai ştie că aşa miroase Mama. Roboţelul l-am scos din cutie şi i-am făcut loc în bagaje. Am mai aruncat în pungă şi ceva dulciuri şi un calendar de Advent pe care Buni trebuia să îl ascundă până la Crăciun. Maria zâmbeşte. “Stai, nu le pune în valiză să i le arăt şi lui Florin.” Mi-i imaginez stând faţă în faţă, pe covorul din camera lor, cu jucăriile la mijloc, măsurându-le şi mângâindu-le, bucuroşi că măcar atât îi pot trimite lui Mihai. Când se gândesc la el, îşi surâd unul altuia să se încurajeze, dar Mariei îi este greu. Simt asta, pentru că am văzut-o cântărindu-şi opţiunile, am văzut-o socotind că nu are sens să dea 7 lire pe o oră de engleză, lasă, mai bine de banii ăia îi cumpără ceva copilului, gândindu-se că îi e greu printre atâţia străini, dar pentru Mihai...

Când am plecat, Maria m-a luat în braţe, mulţumindu-mi iar că duc acasă jucăriile. Ne-am revăzut în ianuarie, când venise în ţară, în concediu. N-a ştiut nimeni că ea şi Florin s-au întors, au vrut să stea doar ei acasă cu copilul lor. Deasupra intrării, trona un desen de-al lui Mihai: “Bine ai venit acasa Mami”.
“Ce faci Măriuţă, te-ai obişnuit?”
“M-am mai obişnuit, dar tot mi-e greu. Îţi place la mine? Mai sunt multe de făcut, dar în timp...”

Pentru lacrimile Mariei între străini, pentru fiecare strigăt pe care şi-l reprimă atunci când îi este greu, pentru dorul ei de Mihai şi pentru zâmbetul care îi luminează faţa, pentru tenacitatea cu care munceşte ore lungi, departe, în numele tuturor celor care sunt în aceeaşi situaţie ca ea, o declar pe Maria din Wales “Mother of the Year”...

autor: Andreea Demirgian, Redactor Desprecopii.com
Toate drepturile rezervate (c) noiembrie 2006

Forumuri recomandate:

Forum General
Discutii despre aproape orice. Aici este punctul de intilnire si de plecare catre discutii specializate.

Parintii intreaba, parintii raspund!
In aceasta lista de discutii puteti pune intrebari la obiect altor parinti (Exemplu: Este normal ca baiatul meu cere noaptea lapte?)