La televizor, Copiii spun lucruri trăsnite.
...Nu numai la televizor. Poate vi s-a întîmplat ca, privind în ochii unui copil care se pregăteşte să vă spună ceva, văzîndu-l cum se încruntă şi se concentrează, simţind cum îşi aliniază cuvintele, ca pe nişte soldăţei înainte de atac - poate vi s-a întîmplat să vă ţineţi respiraţia, aşteptînd, fără să ştiţi prea bine de ce, o revelaţie, o iluminare, un mesaj care să vă clarifice prin minune propriile frămîntări, o perspectivă proaspătă. Sau atunci cînd ciuliţi urechile la conversaţiile dintre ei - schimburi de replici care de obicei trec zumzăind pe lîngă atenţia adulţilor: copiii, cu seriozitatea lor misterioasă, cu fluxurile şi refluxurile curiozităţii lor, cu dispoziţia lor imprevizibilă, cu limbajul şi ritualurile şi codurile prin care descifrează lumea. Poate aţi visat uneori că, dacă aţi reuşi să pătrundeţi toate astea, să daţi de tîlcul lor, înţelegerea astfel dobîndită v-ar fi de folos, ar străpunge cumva confuzia vieţii de adult. Dar, în loc de tîlc, copiii (care se străduiesc să prindă regulile noastre) ne oferă, de obicei, lucruri trăsnite. Care, ca majoritatea lucrurilor, se transformă mai devreme sau mai tîrziu în televiziune. OK.
Ar fi OK dacă, uitîndu-mă la emisiunea de la Prima TV, n-aş avea din cînd în cînd senzaţia ca asist la un număr de dresură. Unii copii par a repeta giumbuşlucuri puse la punct dinainte, bazaconii învăţate pe de rost, ghiduşii cu efect verificat. Unii par îmboldiţi nu atît de nevoia copilărească de a atrage atenţia, cît de lecţii (primite acasă, primite în culise) - cum să iasă mai bine în evidenţă, cum să spună lucruri mai trăsnite decît ale altora. Unii apar pe micile ecrane transformaţi în mici cabotini - şi pe micile ecrane mişună deja atîţia mari cabotini, încît ţi-ai dori ca măcar din apariţiile copiilor să ţîşnească ceva neaşteptat, nepregătit, necontrolat, nefalsificat.
...La televizor, copii spunînd lucruri trăsnite. Şi în public, părinţi privindu-i transfiguraţi. Părinţi care îşi creează amintiri.
La început n-a fost decît memoria: imagini şi momente salvate, desprinse, smulse din timp, înfipte în memorie, supravieţuind acolo nu în starea lor iniţială, nu aşa cum au fost şi s-au întîmplat, ci aşa cum le-a reţinut, modificat, îmbogăţit memoria. Au urmat fotografia (albumul de familie), caseta video (the home movie): stocuri de imagini şi momente înregistrate fidel. Televiziunea adaugă, poate, un nou element: praful de stele. Aceste imagini şi momente intră în casele tuturor, intră în memoria televiziunii. Uneori îmi imaginez părinţi luîndu-se la harţă după filmare: "Al meu a spus lucruri mai trăsnite! Ba al meu! Ba al meu!"
...Două poveşti cu praf de stele şi copii:
Căutînd un copil potrivit pentru un rolul dintr-un film pe care dorea la un moment dat să-l realizeze, marele Luchino Visconti s-a pomenit asediat de 4.000 de mame italiene, fiecare împingîndu-şi în faţă fetiţa şi strigînd cît o ţinea gura că odrasla ei e cea mai frumoasă, că fetiţa ei e bellissima, ba a mea, ba a mea. Renunţînd la proiectul iniţial, Visconti a realizat în schimb o comedie satirică despre lumea filmului şi despre dorinţa încrîncenată, patetică a unei mame de a-şi vedea fetiţa strălucind pe ecran: Bellissima (1951).
Pentru rolul fetiţei posedate de diavol din Exorcistul (1973; un horror respingător - solemn, dar impersonal, plin de pretenţii, dar total lipsit de umanitate), se spune că regizorul William Friedkin a testat 400 de copii. Mi-o imaginez pe mama fericitei alese, admirîndu-şi fiica pe ecran şi frecîndu-şi palmele de satisfacţie, cu gîndul la celelalte mame (cît de rău trebuie să mă invidieze!) şi la strălucita carieră pe care micuţa şi-a lansat-o cu acest succes. (Cariera Lindei Blair nu a fost strălucită: au urmat Exorcistul 2 şi o groază de parodii.)
Un moment de compasiune autentică, la finalul extraordinarului film al lui P.T. Anderson, Magnolia (prezentat recent la Cinemateca Română): un copil superdotat, fostă vedetă a unui concurs TV gen "Ştii şi cîştigi"), apropiindu-se timid de canapeaua pe care zace mahmur tatăl său - adică omul care l-a tratat ca pe o investiţie, folosindu-l, împingîndu-l, forţîndu-l concurs după concurs, pînă cînd copilul a clacat; tatăl doborît pe canapea, năucit de eşec, surd la rugăminţile copilului său; şi copilul repetînd, cu vocea lui firavă - "Tăticule, va trebui să fii mai drăguţ cu mine. Mă auzi, tăticule? Va trebui să te porţi mai frumos cu mine."
Ad-Extra3:
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Ultimile 3 comentarii
pentru mine Matei(baietelul meu de 4 ani) este special, si inteligent ,si frumos,si..... Nu am nevoie de o demonstratie de inteligenta din partea lui dar uneori cand alti copii de varsta lui fac lucruri speciale i-mi doresc si eu ca ceilalti sa-l vada special. Apoi ma urasc pt acest gand, ma duc sa-l strang in brate si-i spun ca-l iubesc si ca pt mine el este cel mai minunat baietel din lume. Dar sunt sigura ca nu numai eu am aceasta problema cred ca o avem cu totii(invidia) cu toti ne dorim copilul perfect.Al meu este
Asi dori sa-mi spuneti si mie adresa de la magazinul buburuza sau magazinului desprecopii. Va multumesc
Partea mea este familia mea!
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII