Iubirea de tara este o problema personala
Iubirea de tara este o problema personala
Am avut, timp de multi ani, un complex de dragoste-ura pentru tara mea, la fel cum e o relatie cu o amanta capricioasa care ziua te dispera si te plezneste dureros peste fata, pentru ca seara sa se revanseze cu tandreturi calde.
E impropriu spus: "iubesc România"
Definiția patriotismului?
Dar când vine vorba de copii?
Iubirea de țară este o problemă personală...
Am avut, timp de multi ani, un complex de dragoste-ura pentru tara mea, la fel cum e o relatie cu o amanta capricioasa care ziua te dispera si te plezneste dureros peste fata, pentru ca seara sa se revanseze cu tandreturi calde.
E impropriu spus: "iubesc România"
Cred că e oarecum impropriu spus că "iubesc România". Iubesc multe lucruri și oameni. Iubesc o carte bună și muzica lui Leonard Cohen, o cafea aromată dimineața, un pahar cu vin seara, o plimbare prin ploaia de vară, mirosul parfumului meu preferat. Nu “iubesc” România, și nici macar nu o mai urăsc, ca mai demult, in anii mei de revoltă fără cauză. Identitatea ți-o asumi fără judecăți calitative.
Definiția patriotismului?
Probabil că definiția patriotismului nu poate fi decât una personală. Generalizările, împreună cu imperativul ”trebuie să” (nu emigrezi, fii patriot, aperi țara, lupți pentru ea etc) sunt un limbaj de lemn care ține de vremuri apuse. Concret, nu cred că în fișa postului unui bun român scrie că ”trebuie să” ceva. Sunt mai degrabă lucruri care țin de structura interioară a fiecăruia, de resorturi afective unice, de un subiectivism care nu poate fi explicat în termeni obiectivi. Pentru mine, patriotismul intră, cred, in categoria lucrurilor despre care nu poti vorbi cu ușurință. Pe care nu le poți preda și transmite mai departe. Nu poți învăța patriotismul din cărți, de la televizor, nici măcar de la părinți. Îl poți, eventual, simți.
Simt, de exemplu, ca nu-mi pot alinta copilul decât în limba română. Și demult, în altă lume, izolată fiind într-o (dealtfel) insulă a fericirii, tânjeam atât de mult după limba română incât reciteam etichetele produselor românești pe care le aveam, singurele amintiri ale lui “acasă”.
Mai simt, acut, adevărat, România de dincolo de televizor, mult departe de lumea asta inventată, de mucava ieftină și kitsch orbitor ca blitzul unui paparazzo. Romania pe care o iubesc eu, pe care vreau să o iubească și fiul meu, mai exista. O zăresc uneori, așa, ca o fulgerare, în pauza publicitară a unui (alt) film prost, ca un deja-vu al unei stări care era cândva o regulă.
Simt o Românie în care oamenii ascultă muzică bună, fac coadă sa meargă la teatru și pot să poarte o discuție pe marginea ultimei cărți citite. Știu ca mai exista mulți români care nu spun “poop u” ci “te sărut”, care știu cum se ortografiază corect “i-mi place” și care știu că Marquez nu este nici noul iubit exotic al Monicăi Columbeanu și nici un fotbalist brazilian. Cred, uneori cu disperare, împotriva oricărei evidențe reale, că oportunismul, meschinăria, furtul, indiferența, corupția nu sunt sinonime cu România, ci doar niste breșe dureroase și brutale venite să întrerupă o normalitate caracterizată de decență și demnitate.
Dar când vine vorba de copii?
Cât este de greu să-l fac pe fiul meu să știe și el toate astea, să înțeleagă și să aibă și el acces la partea ascunsă a României din ce în ce mai greu de atins? Și în ce măsură ține asta de responsabilitatea mea? Ce aș vrea ca el să știe, până la vârsta adultă, despre patriotism?
În primul rând, că patriotismul, ca orice alt tip de iubire, nu se poate preda și învăța. Că atunci când forțezi dragostea, e în cel mai bun caz inutil și în cel mai rău caz, o siluire. Că iubirea, la un moment dat, se simte. Sau nu. Iar asta nu este o tragedie, este pur și simplu viața reală.
Că poate să fie cine vrea el să fie, că poate trăi acolo unde este fericit, că-și poate asuma orice identitate în care se regăsește. Dar că, indiferent de ce va hotărî să fie, va fi întotdeauna și român. Iar diversitatea îl va face mai bogat și mai întreg.
Că patrioții cei mai mari nu sunt cei care-și dovedesc iubirea de țară în conflicte, nici chiar cei care mor pentru ea. Ci cei care, prin fapte mari sau mici, se împotrivesc conflictelor și le împiedică să izbucnească.
Că a-ți iubi țara nu înseamnă a urâ altele. Că această formă perversă de iubire este rezervată caracterelor mărunte și rămase undeva, ancorate, într-un ev mediu primitiv și vulgar.
Că iubirea de țară nu poate fi învățată din niciun manual de istorie. Că trecutul unei țări nu este mereu glorios, dar că este mereu ceva din care putem învăța. Că nu suntem noi datori pentru greșelile trecutului, dar că suntem datori să nu le repetăm.
Că trăim în era lui ”și”. Că nu suntem doar România, ci și Europa, și un pic din toate națiunile lângă care ne trăim viața, și țara în care decidem să emigrăm. Că a fi patriot înseamnă și a accepta această hibriditate a lumii.
Că iubirea de țară nu are nimic de-a face nici cu mândria, nici cu rușinea. Că el, personal, nu e responsabil nici pentru succesul Simonei Halep pe terenul de tenis, dar nici pentru mizeria țiganilor care cerșesc lângă Turnul Eiffel. Că e făuritorul propriului său destin, iar patriotismul nu e nici săgeata care să-l propulseze pe orbită, dar nici ancora care să-i împiedice zborul.
Că a folosi corect limba țării tale este o marcă de civilizație și una dintre cele mai bune dovezi de iubire, dacă despre dovezi este vorba. Că, dacă nu datorează nimic țării, își datorează cel puțin lui însuși să nu stâlcească limba pe care o vorbește, să învețe să o scrie și să o vorbească corect.
Ad-Extra3:
Iubirea de țară este o problemă personală...
...asta aș mai vrea să știe fiul meu, un proces în continuă remodelare care-l va duce acolo unde-i vor permite experiențele lui proprii. Ceea ce ține de mine e să am grijă să-i facilitez, de pe acum, aceste experiențe. Să-i citesc poveștile locului, alături de cele universale. Să-l duc în vacantă în Țara Moților, să-i spun că ceva din spiritul acelor locuri e în genele lui pentru totdeauna. Să-i vorbesc corect românește. Să-i spun că, in pofida tuturor pseudo-Româniilor care ni se vand metodic la televizor, România este altundeva. Și să i-o arăt.
Despre noi si tara noastra, merita citit si:
Sa fii femeie, mama dar si super-woman in Romania mileniului 3...
De ce nu am emigrat sau despre locul unde ramane inima
Calatorie in Romania anului 2013
In Romania nu ma mai regaseam...
De ce iubesc Romania?
Un stegulet pentru Romania
Cel putin 50 de motive pentru care iubim Romania...
.jpg)
Autor: Nana01
redactor invitat la Desprecopii
Toate drepturile rezervate © Desprecopii.com 2016Ad-Extra3:
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Ultimile 2 comentarii
Articolul pare interesant, la fel cum a scris mai sus alex,nu trebuie sa uitam ce sacrificii au facut inaintasii nostri pt a ne pastra limba,teritoriul,traditiile si credinta. Exemplu:razboiul nostru cu turcii(pt bogatiile tarii si teritoriu, de aceia cerau biruri: aur,banii,cereale,animale etc); razboiul nostru cu rusii( pt ca ai au vrut ca noi sa invatam limba lor, lasand-o pe a noastra deoparte) si au fost destui anii cand s-a invatat rusa in scolii. Desigur ca cei care nu prea au cultura si n-au invatat,nu stiu ca asta inseamna iubirea de tara, considerand in ziua de azi ca iubirea de tara e ceva caruia nu i se da importanta. Uitam ca si in ziua de azi avem de luptat pt tara noastra,dau exemplu:vecinii nostri unguri sau chiar unguri care traiesc in tara noastra cer ca anumite produse precum cozonacul sau anumite branzeturi romanesti sa fie etichetate ca fiind ale lor ,adica acapararea produselor noastre traditionale. Fiti atenti ce vor unii de la tara noastra si invatati sa refuzati,am vazut de curand o campanie despre produsele romanesti,bine este sa le pastram si sa mai aducem si alte retete care au fost uitate in trecut.
Articolul este super, totusi cred ca afirmatia "Că patrioții cei mai mari nu sunt cei care-și dovedesc iubirea de țară în conflicte, nici chiar cei care mor pentru ea " nu e adevarata. Ar insemna ca cei care au murit aparand tara, mergand de buna-voie la razboi - si au fost multi in istorie, de la oameni simpli pana la conducatori priceputi - nu sunt patrioti. In ultimul timp suntem invatati ca istoria noastra nu e cine stie ce, dar e pacat sa minimizam sacrificiile facute de inaintasi pentru a avea o tara unita, cand secole la rand ne-am aparat de cei care au vrut sa ne ia teritoriul tarii si sa ne oblige sa ne uitam cultura, traditiile si credinta. Noi traim azi in libertate si democratie, dar oare ne gandim ce sacrificii au facut cei dinaintea noastra ca sa le avem noi? Atunci am intelege si ce inseamna sa fii patriot.
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII