Pestisorul de aur

Tema: Diverse | 0 | 27/2/2005

Pestisorul de aur

A fost o data ca niciodata un pescar batran, care locuia impreuna cu sotia sa in apropierea tarmului unei mari indepartate. Bordeiul lor era neangrijit si darapanat, iar batranul, slabit de povara anilor, abia isi mai ducea zilele.

Nu mai iesea pe mare, la pescuit, de teama ca n-ar putea face fata valurilor mai puternice. Indraznea doar sa se urce in barca lui veche, legata de o radacina uscativa de pe tarm, de unde isi arunca in apa undita. Prindea doar pestisori mai mici, cu care nu reuseau sa-si potoleasca foamea.

Nevasta lui era o femeie tare rea, infumurata si certareata, mereu nemultumita. Zi de zi se plangea de viata pe care o duceau si nu contenea sa-si invinovateasca barbatul pentru neajunsurile lor. Intr-o buna zi, pescarul isi arunca undita in apa, nadajduind sa prinda cat mai mult peste. Trecu o buna bucata de vreme de cand statea chircit cu undita in mana. Deodata, insa se petrecu o minune: prinse un pestisor mic, din cale afara de frumos si de stralucitor. Nu mai vazuse ceva asemanator: era poleit cu aur.

Pestisorul, cu glas de om, ii ceru pescarului sa-l lase in viata si sa-l arunce in apa. Pescarul era un om milostiv, insa era teama de gura spurcata a nevestei, gandindu-se ca se va intoarce acasa fara hrana. In cele din urma, cruta viata bietei fiinte, hotarandu-se sa o lase sa se intoarca in imparatia apelor.

Pestisorul, drept rasplata, ii promise pescarului ca-i va indeplini trei dorinte. Insa batranelul, trecut prin atatea necazuri, nu mai credea in minuni. Isi spuse doar ca l-ar fi maniat pe Dumnezeu daca nu ar fi crutat viata micului pestisor auriu.

Cand pescarul se intoarse acasa cu traista goala, nevasta il dojeni aspru. Pentru a o imbuna, ii povesti intamplarea ciudata de care avu parte, ba pomeni si de promisiunile pestisorului de aur. Pret de cateva clipe, nevasta lui se arata neincrezatoare; isi spuse ca are un papa-lapte de barbat, mult prea milostiv. Asta trebuie sa fi fost pricina pentru care crutase viata pestisorului. Dar, sireata cum era, se hotara sa puna la incercare promisiunea facuta de pestisor. Porunci batranului sa se intoarca indata pe tarm si sa-i ceara pestisorului sa-i indeplineasca o dorinta.

Pescarul porni inspre mare si, cam sovaielnic, il striga pe pestisor. Acesta nu intarzie sa se arate, iar pescarul ii destainui ce-i ceruse nevasta sa-i porunceasca. Ii ceru o covata mai mare, in locul celei vechi, ponosite. Pestisorului nu i se paru greu sa-i indeplineasca dorinta si-i promise pescarului ca sotia lui va fi multumita.

Auzind acestea, pescarul porni agale spre casa. Cand ajunse aici, spre mirarea lui, vazu in odaia mica a casutei o covata mare si frumoasa, cum nu-i fusese dat sa vada vreodata. Nevasta sa statea nerabdatoare langa vas, clatinandu-si capul in semn de uimire. Acum dadea crezare puterii nemaipomenite a pestisorului de aur si nu trecu mult timp ca nascoci din nou o dorinta demna de lacomia ei.

Gandindu-se ca aceasta covatica nu-i este de ajuns, isi trimise din nou barbatul la malul marii, pentru a cere pestisorului de aur sa-i indeplineasca cea de-a doua dorinta. De asta-data, femeia vroia o casa frumoasa si impodobita, pe locul celei darapanate.

Zbiera cat o tinea gura, fugarindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i taioase se auzira pana departe si pescarul nu avu incotro decat sa-l cheme din nou pe facatorul de minuni. Om cinstit, cumpatat si modest, ii era rusine de lacomia sotiei sale. Se temea ca pestisorul se va supara daca il cauta dupa atat de putin timp. Poate isi va spune ca este si el la fel de necinstit si de lacom ca si nevasta sa.

Isi ascunse rusinea, isi lua inima-n dinti si-l chema pe pestisor, cu glasul cu care o sluga il cheama pe stapan. Ii aduse la cunostinta cea de-a doua dorinta a femeii. Pestisorul il asigura ca dorinta ii era ca si indeplinita, iar la intoarcere va gasi o casa noua, incapatoare, din care nu va lipsi nimic.

Pescarul merse inspre casa, cu capul plecat. Spre mirarea lui, in locul bordeiului darapanat, se afla o casa mare, nou-nouta, dar nevasta lui statea in prag, tot mohorata, scrasnind din dinti de nemultumire.

“Te pomenesti ca nu-i sunt de ajuns toate bogatiile din lume”, asa ca ii povesti barbatului sa faca din nou cale-intoarsa si sa se-infatiseze inaintea pestisorului. Urma sa i se-indeplineasca cea de-a treia dorinta: vroia un palat.

Pestisorul ii indeplini dorinta desi parea deja satul si plictisit de lacomia lor. Cand barbatul se intoarse acasa, nu-i veni sa-si creada ochilor. In locul casei era un palat care se inalta falnic in tinutul acela parasit ce pana nu mult fusese parca uitat de Dumnezeu.

Nevasta-sa era acum imparateasa si se asezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Cand isi vazu barbatul la poarta, ii adresa niste vorbe dispretuitoare, izvorate din inima ei haina, de piatra. Il goni de la palat, strigandu-i ca este un biet muritor, impovarat de ani, si ca ar face bine sa-si caute norocul in alta parte. Il izgoni ca pe un dusman si-i spuse sa ia seama ca nu care cumva sa indrazneasca sa mai puna piciorul in palatul ei.

Batranul pescar parasi palatul si porni incotro vazu cu ochii, iar pentru drum nu i se dadu nici macar o bucata de paine. Paznicii palatului il inghiontira si-l batjocorira. I se interzise sa se mai apropie vreodata de palat.

Bietul pescar nici nu intelegea bine ce se petrecea. Cazu pe ganduri, stia ca doar pestisorul de aur putea sa-i dea vreun sfat. Cobora din nou la tarm si-l chema inca o data desi cele trei dorinte fura deja indeplinite. Totusi, pestisorul se arata si acum. Batranul ii povesti de necazul care dadu-se peste el, de trufia nevestei sale, facand din ea o fiinta nemiloasa si rauvoitoare. Pe el il izgonise din palat, intr-o lume a suferintei si a deznadejdii.

Avea o ultima rugaminte, pornita din suflet. Ii ceru pestisorului sa naruie palatul si sa faca sa dispara bogatiile primite, iar acasa vroia s-o gaseasca pe nevasta lui asteptand in usa subreda a vechiului lor bordei, in care sa domneasca pacea si impacarea.

Lacomia nevestei pescarului il supara din cale-afara pe pestisor, astfel ca se indura de sufletul necajit care venise sa-si jeleasca amaraciunea. Hotara sa faca dreptate si sa-i indeplineasca aceasta ultima dorinta. Il imbuna pe bietul pescar si-l trimise acasa.

Nu mai era nici urma de palat, de curte imparateasca si de multimea de servitori care forfoteau prin palat sa-i faca pe plac stapanei. Disparuse si mantia imparateasca, purpurie. Cand vazu vechea lor casuta, cu peretii scorojiti, se simti cu sufletul impacat; inauntru isi gasi nevasta, nestatornica si nemultumita, cum era si mai inainte.

Totul era ca la inceput: viata lor era lipsita de bucurii si de bogatii, asa cum fusesera obisnuiti. Pescarul mai iesea din cand in cand la pescuit, dandu-si toata silinta sa prinda cat mai multi pestisori in carligul unditei. Duceau o viata grea, plina de griji, dar pescarul stia ca era tocmai viata pe care si-o dorise, desi nevasta continua sa-l dojeneasca pe nedrept in fiecare zi.