Fetita care a iubit atat de mult gimnastica

TEMA: Ciocolata pentru suflet | 0 | 26/5/2017

Eram o fetiță de vreo 10-11 ani, nu mai mult. Îmi amintesc perioada în detaliu, pentru că atunci mi s-a frânt primul vis și a fost întâia oară când am simțit durerea neputinței. Și a realității cu care urma să mă confrunt de mai multe ori de atunci încolo, la fel ca toți oamenii: că stelele la care tânjești nu sunt întotdeauna în vârful degetelor tale întinse.

in acest articol veti citi mai multe despre:
Am avut o copilărie absolut comună pentru acele timpuri
Nadia a fost prima și cea mai mare vedetă pe care am adorat-o cu tot sufletul
Jocurile noastre, din mai și până-n septembrie, erau de-a gimnastica
N-am avut capacități reale pentru acest sport
Un campionat european de gimnastică văzut pe viu!
Am stat cinci ore lipită de scaun, incredulă, cu un nod în gât
Ultimii ani mi-au adus sentimente contradictorii cu privire la gimnastică
Ceea ce am văzut la Cluj e mult mai mult decât un sport
Am văzut-o pe Nadia, treizeci de ani mai târziu

Am avut o copilărie absolut comună pentru acele timpuri

Mergeam la școală, ieșeam la joacă cu fiecare ocazie pe care o aveam, citeam tot ce găseam. Și, întâmplător sau nu, în perioada de care vorbesc mi-a căzut în mână o carte (ăsta e un fel de-a spune: de fapt mi-a împrumutat-o o prietenă, ce obicei minunat). Am devorat-o, nu m-am dezlipit până ce nu am terminat-o și am recitit-o pe urmă de mai multe ori, cu obidă, cu lacrimi ascunse seara, înainte de culcare. Era o carte scrisă de marele ziarist sportiv Ioan Chirilă, iar cartea se numea ”Nadia”.

Dacă ai copilărit în aceeași generație cu mine, în anii 80, probabil că am fost colege de vise și vei înțelege perfect ce sunt pe cale să spun. Iar dacă nu, dacă te-ai născut în era internetului, îmi va fi greu, greu de tot să-ți transmit emoția acelor vremuri și felul în care era atunci percepută și mai ales comunicată ideea de ”vedetă”.

Nadia a fost prima și cea mai mare vedetă pe care am adorat-o cu tot sufletul

N-am văzut-o niciodată în direct – m-am născut, totuși, la 10 ani după ce devenise regina gimnasticii și a unei întregi țări. Am adorat-o, însă, prin cuvintele meșteșugite ale ziaristului. Am perceput atunci, chiar dacă eram doar o copilă, cât de mare era Nadia, cât de din altă lume, cât de perfectă. I-am privit fotografiile de sute de ori. Am citit scrisorile primite de la fani din toată lumea – 50 000 de scrisori, dupa Montreal! Cincizeci de mii. Nadia era probabil un fel de Harry Potter al acelor timpuri, care, la fel ca în povestea vrăjitorului-copil, primea iubirea unei planete întregi încremenite în uimirea că o astfel de minunată magie a putut să se nască.

Am plâns atunci de neputință, de frustrarea că nu voi putea, la rândul meu, să fiu o clipă în tălpicii ei fermecați. Nu știu ce-și doresc fetițele de zece ani de astăzi, probabil să fie Elsa sau altă eroină din desene. Fetițele generației mele își doreau să fie Nadia. ”Ce vrei să fii când te faci mare?” ”Nadia”. Mamele își botezau fetițele cu numele faimos. Erau rețete de prăjituri care-i purtau numele. Uff... și mă gândesc la tine, cea născută în era informației digitale – cum să te fac oare să simți emoția generației mele?!

Jocurile noastre, din mai și până-n septembrie, erau de-a gimnastica

Ieșeam în spatele blocului, pe un petic de iarbă, fiecare cu câte o păturică adusă de acasa și folosită exclusiv în acest scop. Aveam fiecare dintre fetițe ”solul” nostru propriu, păstrat în balcon sau în debara. Afară, uneam patru pături și formam suprafața de concurs. O altă pătură îndoită pe lungime până ajungea la o lățime de cîteva palme forma bârna. Săriturile erau delimitate de gardul viu pe lângă care alergam să ne luăm elanul. Iar paralelele erau de fapt... ”o” paralelă :) sub forma barei pentru bătut covoare.

Urma marea înscriere la concurs, care implica cearta inerentă: ”Eu sunt Nadia”, ”Nu, tu ai fost ieri, azi eu sunt”. Mai rămâneau destule nume: Emilia Eberle, Lavinia Agache, Ecaterina Szabo, Simona Păucă, Daniela Silivaș. Pe-o foaie ruptă din caietul de matematică scriam numele fiecăreia și patru coloane pe care urma să trecem notele obținute. Ne dădeam note una alteia, cu imparțialitate și simț de răspundere.

Marea premiera consta în medalii ”adevărate” confecționate în prealabil din monede de 50 de bani învelite în staniol de ciocolata (pentru medalia de aur), capace de la sticlele de lapte pentru medalia de argint, iar medalia de bronz era o hârtie colorată în cărămiziu. Salutam publicul și juriul și purtam la gât medaliile cu mândrie până la campionatul zilei următoare, când se schimbau clasamentele.

La sfârșitul unei astfel de zile de competiții intense am intrat în casă transpirată și cu medalia la gât și am citit din nou pasaje din cartea lui Ioan Chirilă. Am recitit despre incredibilul talent înnăscut al Nadiei, Nadia care, în mintea mea de atunci și de acum devenise o zeiță, o nepământeană, un idol la care poți doar visa. În acel moment m-a năpădit un plâns incontrolabil. Mama a intrat, m-a văzut cu medalia de staniol atârnându-mi peste costumul prăfuit și plin de fire de iarbă și a izbutut să scoată de la mine motivul marii jelanii: ”Nadia este un talent înnăscut.... eu nu am nici unul... eu n-am să pot deveni o campioană niciodată”.

Ad-Extra3:

N-am avut capacități reale pentru acest sport

Ceea ce era parțial adevărat, cel puțin faza cu succesul în gimnastică. Făcusem gimnastică în mica copilărie, la fel ca (aproape) toate fetițele de vârsta mea. Însă am fost mereu mai înaltă cu un cap decât toate celelalte, iar în gimnastică acesta era un dezavantaj. N-am avut capacități reale pentru acest sport. Dar îl iubeam, Doamne, cât de mult îl iubeam...

Nu-mi amintesc cum mi-a consolat mama primul vis sfărâmat, însă nu voi uita niciodată cum eram lipită de televizor la fiecare campionat de gimnastică, cum le țineam pumnii fetelor, cum sufeream la fiecare ratare și mă entuziasmam la fiecare succes.

Și au fost succese, asta e sigur. Uitându-mă în urmă, pare incredibil că o țară așa de mică cum e a noastră a putut oferi atât de multe și minunate campioane animând visele atâtor și atâtor generații de fetițe de zece ani cum eram eu... Și nu, nu am devenit niciodată o campioană, nici talente native speciale nu cred să fi avut, însă modelul Nadiei a fost idealul meu de succes la vârsta critică și vulnerabilă a creșterii aripilor.

Un campionat european de gimnastică văzut pe viu!

Și zilele acestea, după zeci de ani de iubire la distanță, din fața ecranului, mi-am permis un răsfăț: un campionat european de gimnastică văzut pe viu! Nu mi-am imaginat vreodată că voi face asta, din simplul motiv că mi se părea că un concurs la televizor e de preferat: vezi prim-planuri, auzi comentarii de specialitate, vezi reluări. Campionatul de la Cluj mi-a arătat însă că gimnastica văzută pe viu e altceva. Am intrat în sală ca într-o catedrală, cu scuze pentru patetismul acestor cuvinte. Dar repet, dacă ai trăit în generația mea, poate înțelegi. Luminile mi s-au părut mai puternice. Aparatele mai mari. Costumele mai strălucitoare. Ratările mai dureroase. Lacrimile mai reale. Fericirea mai aproape.

Am stat cinci ore lipită de scaun, incredulă, cu un nod în gât

Senzația de irealitate a rămas acolo permanent; am trecut prin vacarmul controlului de la intrare, al promoterilor de pe hol, al mascotelor zgomotoase, al reclamelor cu mulți decibeli în sala cufundată în sunetul unui fond sonor suav pe care evolua la sol o gimnastă. Alte trei își vedeau de treaba lor în colțuri diferite ale sălii, într-o lumină de spectacol de teatru, cu niște actori veniți din altă lume. Niște super-oameni de un metru cincizeci. Majoritatea lor cu fașe, bandaje și vânătăi, mulți dintre ei cu tatuaje cu cinci cercuri.

Ultimii ani mi-au adus sentimente contradictorii cu privire la gimnastică

Am iubit-o și o iubesc în continuare la fel de mult ca atunci când mă agățam cu picioarele de bara de covoare, dar în ultimii ani m-a durut să văd declinul, deși înțeleg motivele pentru care se întîmplă. Și am trecut prin stări diverse, de la durerea aproape fizică de a urmări o Olimpiadă fără echipa României de gimnastică până la revolte față de scandalurile care au afectat periodic imaginea acestui sport. Înțeleg, ca nespecialist, o parte din problemele care au dus la realitatea aceasta: părinții nu-și mai duc copiii să practice acest sport plin de privațiuni și sacrificii. Metodele de antrenament ar trebui, poate, adaptate generațiilor de azi, pentru că specialiști buni care să facă asta, cred că există. Și pentru performanță e nevoie de bani, bani pentru săli și echipamente, bani pentru burse pentru gimnaști, bani pentru cantonamente și pentru tot ce implică un antrenament la cel mai înalt nivel. Pentru că gimnastica românească este un bun național: nu cunosc un alt domeniu care să fi făcut, în timp, o campanie mai favorabilă României.

Am iubit mereu sportul și m-am văzut în ultimii ani renunțând la a urmări, din diverse motive, discipline care în trecut mă făceau să ies în centrul orașului să-mi strig bucuria alături de alți entuziaști. M-am îndepărtat de domenii în care nu mai e vorba de sport și corectitudine, ci de mulți bani, multe orgolii, prost gust și corupție: nu vreau să dispară și gimnastica.

Ceea ce am văzut la Cluj e mult mai mult decât un sport

Am văzut acolo civilizație, demnitate, solidaritate, fair play și un sentiment de comuniune extraordinară pe care mă feresc să-l denumesc ca ”dragoste de țară” sau cu clișeul ”mândria de a fi român”, pentru că a fost mult mai mult de atât. A fost o comuniune umană a spectatorilor de toate națiile cu sportivii de toate națiile, indiferent dacă sportivul pe care-l aplauzi tu acum ajutîndu-l să se mențină în inele îi va lua titlul compatriotului tău.

Gimnastica vreau să-mi rămână. Mie, dar mai mult sutelor de copii aduși de părinți să-i vadă pe Cătălina, Larisa și Marian așa cum odată și eu aș fi mers sute de kilometri pentru a o vedea pe Nadia.

Am văzut-o pe Nadia, treizeci de ani mai târziu

Acel moment a fost premierea mea personală. Și cred că undeva, în altă dimensiune, o fetiță de zece ani cu medalie din staniol și-a șters lacrimile și-a zâmbit. .

Nana mai spune:

Ce am aflat in ziua in care am implinit 40 de ani
Vreau timp de pierdut ...
Cura de slabire dupa o perioada de plin dezmat culinar
Unde au disparut idolii muzicali?

10 lucruri pe care nimeni nu le spune femeilor despre implinirea varstei de 40 de ani

Dupa ani in care te-ai ingrijit de corpul tau...si ai simtit ca nu esti suficient de buna pentru ca esti prea grasa/slaba/inalta/scunda te opresti si incepi sa te simtit comfortabil in propria piele.

Acum incerci sa rupi ringul de dans la nunti, fara a-ti pasa cat de nebuna pari. Canti, dansezi si nu iti prea pasa ... de cei care nu te cunosc. Nu-ti pasa daca ceea ce canti suna groaznic pentru ca viata este incredibil de scurta, iar acesta este modul in care amintirile iau nastere ... mai departe