Adoptia este un act divin
Adoptia este un act divin
A naşte un copil este un act natural, a adopta este un act divin. Este o replică dintr-un film despre adopţie şi un adevăr frumos spus.
Vă oferim trei poveşti de dragoste - de la Desprecopii - între bebeluşi şi părinţi. Veţi afla ce înseamnă să iubeşti un copil fără limite şi cum te poţi îndrăgosti la prima vedere de o mogâldeaţă. Cum e posibil să-i iubeşti fără limite, să-i iubeşti uitând că nu-s sânge din sângele tău şi carne din carnea ta? o să întrebaţi, mai ales cei ce nu aveţi copii… Se poate. Dar pentru asta trebuie întâi să îţi permiţi să te îndrăgosteşti de ochii lor frumoşi şi să le simţi singurătatea.
A naste un copil este un act natural, a adopta este un act divin
Este o replica dintr-un film despre adoptie si un adevar frumos spus. Va oferim trei povesti de dragoste, între bebelusi si parinti. Veti afla ce înseamna sa iubesti un copil fara limite si cum te poti îndragosti la prima vedere de o mogâldeata.
Drumul pina la implinire - legile din Romania
Pentru a putea adopta un copil, cei ce doresc sa devina parinti trebuie sa treaca printr-un curs de calificare. Sa fie sanatosi si sa aduca recomandari semnate în clar de la cunostinte. Apoi sa obtina un atestat care sa certifice ca sunt apti pentru adoptie si sa faca dovada faptului ca îsi pot permite sa îngrijeasca un copil.
Cursul dureaza doua saptamâni, atestatul este eliberat în 60 de zile. Când toate conditiile legale si tehnice sunt îndeplinite, viitorii parinti pot astepta sa fie contactati de Directiile pentru Protectia Copilului sau îsi pot începe cautarile pe cont propriu.
Pentru ca România a desfiintat centrele de plasament de mare capacitate, copiii adoptabili (declarati legal ca abandonati) pot fi gasiti doar la asistenti maternali - de multe ori persoane cu venituri mici, care primesc un salariu din partea statului pentru a-i îngriji pâna sunt adoptati. Mai sunt case de tip familial si organizatii de caritate care se ocupa de cresterea acestora, pâna când li se gaseste o familie.
Parintii de la Desprecopii.com
Pe Valea Prahovei, într-un mic orasel numit Câmpina, exista o casa în care câteva maicute catolice îngrijesc 40 de copii. Cei mai mici au abia câteva luni, cei mai mari, 4-5 ani.
Imaginati-va un hol patrat, câte doua camere de fiecare parte a holului. Copiii sunt bine îngrijiti, au tot ce le trebuie din punct de vedere material: au hainute curate, au jucarii, sunt bine hraniti, sunt sub permanenta supraveghere a maicutelor. “Casa Sperantei” se numeste acest asezamânt, condus de ordinul Maicilor Sfântului Iosif din Aosta.
Cu speranta a pasit Liliana Csaki pe holul cel lung. Spera ca aici îsi va gasi fetita care îi era destinata: “Într-una din camere, care era pentru bebelusi, am vazut un capsor blond si perfect rotund… ca o bila… Am zis: uite, copilul asta as vrea sa îl iau acasa. Am fost invitati într-o alta încapere unde a aparut sora Marissa, care pentru început mie mi s-a parut destul de dura, rece… Ne-a întrebat cine suntem, ce vrem si de ce vrem sa adoptam un copil…
Eu eram foarte emotionata, deja plângeam si am spus ca noi vrem un copil, oricare, dar sa fie sanatos… A rugat pe cineva sa o aduca pe Laura. În momentul în care a intrat cu Laura în încaperea respectiva, era copilul pe care tocmai îl vazusem. Mi-au dat-o în brate si ea s-a lipit instantaneu de mine. Avea 8 luni si jumatate atunci, am putut sa o luam acasa, dupa numai 4 zile…”
<< Liliana si familia
Nu ne alegem parintii, este un adevar. Care sunt criteriile dupa care îsi aleg parintii copiii, atunci când au de ales? Sa fie blond? Sa aiba ochi albastri? Sa aiba tenul alb? Sa fie frumos? Liliana spune ca a stiut pur si simplu ca acea fetita era a ei. A fost dragoste la prima vedere. Si trei ani mai târziu, la cel de-al doilea copil adoptat, Liliana a trebuit sa îi ceara parerea nu doar sotului, ci si Laurei: “Pe David l-am vazut în a patra lui zi de viata.
Era o sarmaluta foarte mica, a fost un prematur de 2 kilograme, prima impresie a fost doar ca e foarte mic. L-am primit direct în brate… Si în perioada când voiam sa o adoptam pe Laura si când voiam sa adoptam un baietel mi-am spus ca n-o sa iau în brate decât copilul pe care am sa-l duc acasa. Mi s-ar fi parut nedrept fata de ceilalti, era ca si cum le-as fi dat sperante si pâna la urma sperantele lor nu s-ar fi împlinit.
Când mi l-au pus pe David în brate eram singura. A doua zi am venit cu sotul si s-a întâmplat acelasi lucru… Am hotarât pe loc, am fost întrebati daca o sa vrem sa ne gândim si le-am spus ca ne-am hotarât deja, el este copilul nostru, din momentul în care l-am luat prima data în brate.”
Prima întâlnire între Mihai si parintii lui a avut loc într-un mediu mult mai rece decât Casa Sperantei. Irina Enache si-a cunoscut baietelul într-un birou al Directiei pentru Protectia Copilului din Bucuresti: “L-a adus asistenta maternala la care era, o gâgâlice de 2 luni si jumatate, înfofolit, abia trezit din somn… Se uita la noi si nu zicea nimic, nu a schitat nici o grimasa.
L-am luat în brate si ma întrebam: Doamne, ce soarta o avea acest copil. Si l-am întrebat si pe el în gând… i-am zis <<esti asa de dragut, oare ce o sa fie cu tine, care este soarta unui copil pe care mama lui nu a vrut, nu a putut sa-l creasca? Si în special, a ta? Cu tine vorbesc…>> Mi s-a parut atunci ca se uita la mine altfel. Dupa aceea i l-am dat si sotului meu care nu stia sa tina în brate un copil atât de mic. Nu a fost nevoie de prea multe vizite. Tocmai urma ziua lui de nume… I-am dus un costumas de baietel pentru ca doamna avusese înainte o fetita si îl îmbraca în haine de fetita… În ziua în care a împlinit trei luni, ne-am întors cu un copil acasa.”
Ad-Extra3:
Nu întotdeauna este atât de simplu
Oana Melinte spune ca ziua în care nu a putut pleca acasa cu Eric a fost cea mai grea din viata ei. “Ni se promisese ca în ziua în care vom lua atestatul de parinti adoptatori vom aduce si bebelusul acasa. Pe Eric îl gasisem deja într-un centru de plasament cu 2 saptamâni în urma. Ne-am dus mai mult decât fericiti… cu laptic pregatit, cu scaunul de masina, cu hainute, cu tot ce trebuie. Ne-am dus sa ni se semneze actele si ni s-a spus <<cum adica, dar credeti asa ca putem sa dam copilul imediat? În nici un caz…>> În momentul ala am avut sentimentul ca l-am pierdut… Acela era copilul nostru… Nu ne venea nici o idee cum sa facem sa ne aducem copilul acasa.
Am mers înapoi la directia de protectia copilului si am stat de vorba la rece pentru ca în momentul ala eram atât de tulburata si atât de înnebunita ca nu îmi da copilul încât nu am mai auzit si explicatiile pe care mi le-a dat. Erau niste proceduri legale pe care trebuia sa le respectam ori eu voiam sa trec peste orice si sa îmi iau copilul acasa… Nu mai vedeam altceva în fata ochilor. Am convingerea ca pentru orice lucru bun trebuie sa muncesti. Noi am muncit si am suferit, dar azi avem cel mai frumos copil posibil si cel mai bun si cel mai cuminte… este o comoara.” “
Eforturile pe care le fac unele cupluri pentru a se putea bucura de prezenta unui copil în viata lor, sunt greu de masurat, mai ales de cei pentru care totul se întâmpla firesc. Parintii care pot avea copii pe cai naturale au de asteptat, de regula, doar câteva luni pâna sa-si tina pruncii în brate. Ei nu trebuie sa faca nici un fel de scoala si nici nu sunt chestionati de autoritati în privinta posibilitatilor materiale pe care le au pentru a-si creste copiii. De multe ori tocmai saracia este factorul care le determina pe mame sa îi abandoneze pe micuti. “De ce or mai face femeile astea copii” se întreba retoric o functionara. “Pentru cei ca noi, doamna”, i-a raspuns Valentin, proaspatul tatic adoptiv al unei fetite.
Nu trebuie sa adopti un copil daca nu ai convingerea ca va fi al tau, spune Cristina, sotia lui Valentin. Nu trebuie sa o faci ca pe un act de caritate, dintr-un capriciu sau din mila. “Alexandra mi-a dat mie sansa de a fi mama, nu eu i-am dat ei o sansa! Eu asta simt.
Iubirea pentru copii trebuie sa fie neconditionata
Ori vrei un copil si atunci uiti ca nu e nascut din tine, ori vrei sa faci acte de caritate si atunci mai bine donezi niste bani la un caz umanitar.” Liliana Csaki este de aceeasi parere: “Eu spun ca acesti copii vin pe lume de fapt pentru noi. Cumva ei ne sunt predestinati, asta e parerea mea.
S-a întâmplat de foarte multe ori sa ni se spuna sunteti niste oameni extraordinari, ati facut o chestie nemaipomenita, am mai auzit si replici de genul “v-ati facut pomana”… Eu nu ma simt deloc deosebita fata de celelalte mame. Pentru mine faptul ca nu i-am nascut eu este un amanunt de ordin tehnic… strict tehnic, în rest ei au fost copiii mei din momentul în care i-am tinut în brate. Eu nu cred ca daca eu i-as fi nascut m-as fi purtat altfel. Îi iubesc asa cum orice mama îsi iubeste copilul… “
.
7 motive pentru a adopta un copil
Ai dragoste de oferit? Adopta un copil.
Te chinui de ani de zile cu un tratament obositor pentru infertilitate care te consuma si nu duce nicaieri? Semnalul e clar: Adopta un copil.
Copilul care creste in inima mamei si inima tatalui. Cuplurile care adopta un copil spun ca pe lume exista doua feluri de copii: cei crescuti in burtica mamei si cei ce cresc in inima ei.
Se mai spune ca daca ti-e dat sa adopti, vei lua hotararea asta la momentul potrivit, adica exact atunci cand copilul care ti-este menit e gata sa fie adoptat. Articolul complet <<aici>>
.png){kind=small}
Cititi si: Cand spunem copilului ca este adoptat?
Cel mai important forum national despre adoptii:
Adoptia sau a iubi fara limite
Experiente, ganduri, legislatie, club de suport. Un forum plin de caldura.
autor: Andreea Demirgian, Redactor Desprecopii.com -
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2006-2017
Ad-Extra3:
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
15 comentarii din totalul de 22:
Buna! Noi suntem o familie ce nu putem avea copii si am dori sa adoptăm o fetiță, sunt multe femei ce isi părăsesc copiii chiar la nastere si noi suntem de acord sa il luam chiar la nastere sa nu ajungă n grija statului care ofera condiții mizerabile, in cazul in care cunoasteti persoane de genul asta sau chiar mame ce vedeti mesajul scrietine pe adresa de email toaderliuba@gmail.com Va multumesc mult
Sunt o fata tanara insarcinata in luna a noua si doresc sa incredintez spre adoptie baietelul pe care il voi naste la sfarsitul lunii iulie 2015. Cine ma poate ajuta sa gasesc o familie care doreste sa adopte? Va rog sa ma contactati la urmatoarea adresa de e-mail : loredana.gavrila72@gmail.com doar daca va doriti foarte mult un copil si sunteti siguri ca puteti sa il iubiti si sa ii oferiti un viitor mult mai bun din toate punctele de vedere. Si eu si copilul suntem perfect sanatosi, sarcina a decurs normal fiind sub observatie medicala, control si analize periodice. Va multumesc din suflet!
BUNA MA NUMESC MADALINA SI DORESC SA ADOPT UN COPIL ,AM FACUT SI INFILTRATIA PRIN VITRO DAR NU A MERS .EU SI SOTUL MEU NE DORIM FOARTE MULT UN COPIL VAROG AJUTATIMA VA MULTUMESC
stiu ce simti stimata doamna,pe mine ma parasit propria fiica la 34 de ani,am iubito si o iubesc din tot sufletul,si eu am crescut-o cu dragoste ,cu bune si rele si de multe ori cu lipsuri caci pana la 6 ani am crescuto singura,a terminat facultatea de construcii,a facut masteratul si 3 anui doctoratul mai are un an,dar pentru ca nu am fost de acord cu alegerea ei in viata adica un nenorocit de puscarias cu 15 ani de condamnare pentru tilharie,in rest nu are nimic bun mai bine ma abandonat ca pe un ciine si nici macar de ziua mea nu mi-a dat un telefon.Tot asa mi-a spus si ea ca nu este iubita,ca nu stiu sa iert,oare de ce numai unii trebuie sa ne sacrificam?.Eu singura consolare este ca Dumnezeu nu ne uita,trebuie sa avem rabdare poate ne mai da si bucurii si putere sa uitam.
eu am un baietel facut de mine dar vreau sa si infiez o fetita.arde sufletul in mine pt inca un copil dar mult nu mai este pana voi deveni iarasi mama, chiar daca nu va fi sange din sangele meu.... sigur va fi suflet din sufletul meu
am 32 de ani si in urma cu ceva timp am, adoptat o fetita, o frumusete, un copil nemaipomenit, asa ne-am data seama ce ne lipsea ,un copil care ne-a adus fericirea si pe care il iubim foarte mult eu si sotul meu .
Adoptia...ptr cei sau cele ca mine,adoptia este mai presus de orice,este insasi viata,este toata frumusetea si iubirea ascunsa in doi ochi migdalati si o gurita inocenta,este cel mai minunat dar pe care il poti face si il poti primii,adoptia este o iubire nesfarsita si neconditionata.
adoptati oameni buni...da-ti sansa unor ingerasi sa fie iubiti...da ti-va voua sansa sa iubiti ceva divin.......un copil
Buna, ma numesc Flory, sunt din Bucuresti. In urma cu 25 de ani, eu si sotul meu am decis sa adoptam o fetita. Deja eram convinsi ca nu putem pe cale naturala sa avem un copil. Cand fetita avea 6 ani , sotul meu ne-a parasit si am ramas doar eu sa am grija ca acelei fetite sa nu-i lipseasca nimic. Mi-a fost tare greu, D-zeu si familia mea m-au ajutat sa trec prin toate. Au fost multe necazuri, dar acea dorinta sa am acest copil ma incuraja mereu sa nu simt oboseala de a lupta cu propria mea viata. Am avut bucuria sa am un copil minunat, dar, anturajul in care a intrat a schimbat-o , facand-o sa se indeparteze de familie. Afland ca este adoptata, la 22 de ani, a tot incercat sa se minta cu prietenia anturajului. De peste 3 ani, vine si pleaca, nu stiu pe unde, nu comunica, iar cu o zi inainte de ziua mea de nastere, a avut curajul sau mai bine zis tupeul sa-mi spuna ca ea nu este iubita. Numai bunul D-zeu stie durerea care mi-a sfasiat inima, cum e posibil sa nu vezi pe cineva care ti-a fost sprijin 25 de ani, o straina cum ea ma vede, o mama care e indurerata , un om care nu are nici o vina ca a dorit sa aiba un suflet de copil, I-a oferit un ajutor, un nume, o casa, iar iubire cat cuprinde. Eu am crescut-o fara sa ma gandesc o clipa ca nu e din sangele meu, dar nu m-am asteptat sa ma respinga. Am ajutat-o sa aiba o diploma, a terminat facultatea de psihologie, dar asa cum eu am luat-o cand alta a abandonat-o, ea, drept multumire m-a abandonat dupa 25 de ani. nu stiu daca voi putea sa trec peste aceasta grea incercare, dar, toata viata o voi iubi, chiar si in mormant .
Buna ziua tuturor, Sunt una dintre fericitele mamici care are un baietel de 6 ani si 8 luni, adoptat in anul 2006 pe cand avea 1 an si 7 luni. Intr-adevar procedura este destul de greoaie, dar cu speranta si cu ajutorul lui DUMNEZEU, am reusit si suntem atat eu cat si sotul meu cei mai fericiti parinti. Este un copil SUPERRRR si mai ales ca stie in acest moment ca este adoptat si numai al nostru. Va doresc SUCCES si multa DRAGOSTE SA DARUITI CELOR MICI.
Sunt din Buzau, casatorita din 1998 si am pierdut patru sarcini, iubim copilasii foarte mult, avem doi finuti dragalasi de 5 si 6 anisori pe care -i iubim si cand suntem cu ei este cel mai minunat lucru pentru noi; eu am 39 de ani si sotul 46 de ani, ne dorim un copil si am sperat intr-o minune, dar....credem din tot sufletul ca MINUNEA o sa vina daca adoptam o fetita. Cat timp este valabil acel atestat de parinti?Avem o anume perioada la dispozitie pentru a gasi bebelusul? Ne puteti ajuta cu datele de contact ale acelei ,,Casa Sperantei
Am adoptat o fetita care are 1 an incredibil de frumoasa si de inteligenta.Cand am vazut-o prima data am innebunit de fericire.Daca as fi facut-o eu nu era asa reusita.Am stiut ca e a mea din prima clipa.Nu am probleme de fertilitate am vrut sa ajutam un copil pur si simplu iar recompensa a fost pe masura.A durat cam 1 an asteptarea pana s-a potrivit un copil cu noi.Nu poti alege tu copilul sunt prihologi care gasesc un copil care sa iti semene atat fizic cat si intelectual.Daca nu iti place copilul il poti refuza nu a fost cazul nostru.Va incurajez sa faceti acest pas pt ca merita.Bafta!
Buna, felicitari tuturor pentru curajul vostru de a adopta un copil. Eu si sotul meu ne gandim foarte serios la acest lucru si cred ca vom proceda si noi la adoptie. De 5 ani incercam sa facem un copil, insa se pare ca Voia Divina nu este acum ca noi sa avem copilul nostru. Oricum este un act divin acela de a adopta, de a fi dispus sa iubesti neconditionat un copil, chiar daca nu e al tau...Eu stiu o colega de a mea care de curand a finalizat procedura adoptiei si a reusit dupa nici un an de la solicitare. Curaj si mergeti mai departe intotdeauna.
Buna ziua!Ma numesc Larisa,am 37 de ani iar de 13 ani eu si sotul meu asteptam o minune care nu se intampla.Am decis impreuna sa adoptam un bebe,suntem atestati dar nu il gasim pe bebe.Cu respect va rog daca se poate sa ne lasati un nr de tel sau o adresa de email pt a va cere mai multe detalii.Cu multumiri! Doamnei Csaki
Am citit ce ati scris voi,cu totii.Am de ceva vreme o fetita.Are 8 ani,am adoptat-o in jurul varstei de 2 ani.Nu cred ca are rost sa o laud aici, sa povestesc cat este de isteata,de frumusica,cat de bine invata la scoala sau ce sensibila este.Ma straduiesc sa o consider un copil
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII