RARES, ~os domnesc~

Acasa > S-a mai nascut o stea - experiente de la nastere povestite de mamici - ghid pe judetele Romaniei

2 | 25/1/2011

RARES, ~os domnesc~

• Astazi, cand incep sa scriu, sunt 5 saptamani si o zi de cand Dumnezeu ne-a binecuvantat cu un baietel.
  In primele saptamani de sarcina, am descoperit desprecopii.com  si am citit cu infrigurare si lacrimi in ochi cateva dintre povestile nasterilor. Pe atunci mi se parea tare departe clipa in care voi putea si eu povesti propria experienta. Acum nu-mi vine sa cred cat de repede a trecut timpul si langa mine doarme smechereste o minune de baietel...

Material original publicat pe

Astazi, cand incep sa scriu, sunt 5 saptamani si o zi de cand Dumnezeu ne-a binecuvantat cu un baietel.
In primele saptamani de sarcina, am descoperit Despre Copii si am citit cu infrigurare si lacrimi in ochi cateva dintre povestile nasterilor. Pe atunci mi se parea tare departe clipa in care voi putea si eu povesti propria experienta. Acum nu-mi vine sa cred cat de repede a trecut timpul si langa mine doarme smechereste o minune de baietel.

Nu mai lungesc vorba cu introduceri si trec direct la fapte...
Undeva pe la sfarsitul lui iulie 2004: ne mutasem de aproximativ o luna intr-un apartament dintr-o casuta aflata intr-un complex in patrimoniul UNESCO. Totul e pitoresc aici si multa liniste. Doar barnele din lemn vechi care constitue scheletul plafonului nostru nu ne-au incantat de la inceput.

Pe corp si brate mi-au aparut niste pete rosii...mi-am facut programare la medic, la ‘Medical Centre for Students’ (un fel de Policlinica pentru studenti ca sa spun lucrurilor pe nume) si am dat peste un stagiar. Ii spun depsre ce-i vorba si el imi raspunde fara pic de dubiu: alergie, suntem in iulie si atmosfera e plina de alergeni. Eu ma uit crucis la el si-i spun ca n-am avut alergie in viata mea. Dar te pui cu nenea? S-a mai gandit vreme de vreo 3 minute si apoi incepe sa-mi explice despre tratament. Eu ma gandesc ca-i momentul propice sa-i spun ca noi muncim la un bebe si ca s-ar putea sa fiu insarcinata de vreo saptamana. Nenea face ochii mari si incepe sa zambeasca...probabil sunt prima pacienta posibil insarcinata din cariera lui, ma gandesc eu. Asa ca pune mana pe telefon si cere sfatul nu stiu carui prof...dintr-o data nu mai stia ce sa faca cu mine. In sfarsit se hotarasc asupra tratamentului. Imi zice ca daca in 3 zile nu-mi trece sa ma intorc.

Usor de imaginat ca peste 3 zile s-a trezit cu mine in fata lui. Din nou avertismentul meu depsre o posibila sarcina, un nou telefon la prof sa-i ceara sfatul si un nou tratament, de data asta pentru 7 zile si daca in 2 saptamani nu-mi trece sa ma intorc.
Si mai usor de imaginat ca peste alte 2 saptamani sedeam cumintica in fata lui, numai ca de data asta mi-am luat si barbatul cu mine. Si-i zic lui nenea ca poate ar fi bine sa-mi faca un test de sarcina. El se comformeaza si in cateva clipe ne anunta in culmea fericirii ca ar trebui sa incepem sa cautam o cresa pentru micut. Deci eram insarcinata!!! Bine, bine, nenea lasa bucuria la o parte si sa te vad acum ce tratament imi dai. A urmat telefonul la prof, si noutate, il invita pe colegul din biroul vecin pentru “second opinion”...nu mai era de gluma acum cand stia sigur ca sunt insarcinata. Concluzia: nu prea stiiau in ce ape ma scald dar tratamentul a fost incredibil de simplu: nizoral sampon de aplicat pe tot corpul. Apoi imi spune ca trebuie sa-mi ia sange pentru analize. OK boss, ii zic eu. Numai ca a trebuit sa ma intepe de 4 ori (cica am vene care aluneca) si tot nu a reusit sa-mi ia suficient sange. Am plecat val vartej hotarati sa nu ne mai intoarcem la el.

Am inceput sa cautam un medic de familie care sa ma ia sub supraveghere.
23.09.2004 - prima vizita la noul nostru medic de familie: inca mai aveam semne de la petele alea, ii arat, ii povestesc. Isi da cu parerea ca poate a fost o reactie la posibilele microorganisme care ar trai in lemnul din barnele cu pricina. Mai sa fie, ma gandesc eu, imaginatie nu gluma. Nici acum nu stiu ce a fost, important e ca mi-a trecut definitv.

29.09.2004 - prima ecografie: bebe e sanatos are 13 saptamani si ne face din manuta. DPN: 6 aprilie. Seara sunam acasa si le spunem in sfarsit viitorilor bunici vestea cea mare. Ne felicita gatuiti de bucurie si de emotia surprizei.

9.12.2004 - a doua ecografie, 23 saptamani, bebe a crescut. Ii masoara capusorul si ii aproximeaza greutatea. Vedem cate o manuta, cate un piciorus, degetele, stomacel, inimioara (o si auzim cum bate), femurul, capusorul. Suntem tare curiosi si intrebam ce e...vom avea un baietel. Ma intreaba daca mananc multe dulciuri...ups. Eu zic ca asa si asa dar tati zice ca mananc multe. Adevarul cred ca e la mijloc, am mancat mai mult decat de obicei dar nu am exagerat; e cam greu sa poti spune nu ciocolatei...Cica bebe are 2.5 kg si va avea la nastere peste 4kg. Ei si ce-i rau in asta intreb eu? Bine ca e sanatos. Nu poate sa-mi spuna daca e grasunel de la dulciurile mele sau daca e lungut...

17.02.2005 - a treia ecografie, 33 saptamani. Ultima data cand te spionam micutule...mai sunt aproximativ doua luni pana ne vedem fata in fata...O intreb pe tanti daca o mai vad pana nasc. Ea imi raspunde ca nu si poate nici nu nasc cu ea. Fac ochii mari in timp ce-mi sta pe limba intrebarea poate nasc singura iar ea se grabeste sa ma lamureasca: pacientii doctorului X (adica medicul meu de familie) nasc cu respectivul, ea vine numai daca cer epidurala sau daca e cazul de cezariana. Ahhhaaa zic eu, habar n-am avut de asta, timp de 8 luni nimeni nu mi-a zis nimic. Ma simt dezamagita de doctorul nostru de familie desi pana acum am colaborat excelent.
S-au indesit vizitele la medic; ascultam inimioara lui bebe de fiecare data, imi masoara burta si ma intreaba cate kg am avut eu si tati la nastere. Va fi un “big baby” confirma si nenea. Ei zic, foarte bine, nici noi nu suntem tocmai mici.

23.03.2005 - ultima zi de serviciu. Teoretic mai sunt 2 saptamani pana la marea intalnire. Sunt extrem de bucuroasa ca voi sta in sfarsit acasa. In ultimele doua saptamani de munca mi-a fost tare greu, am infruntat si doua raceli, sunt extrem de obosita...Primele zile acasa au trecut foarte repede: ordine, am spalat si calcat (pentru prima si ultima data) hainutele lui bebe. Apoi timpul a inceput sa treaca din ce in ce mai greu. M-am saturat si de colindat magazinele, obosesc tare repede ; singura distractie este sa mai gatesc cate ceva, desi nu pot sta prea mult in picioare...
Burtica a crescut suficient de mare, desi termenul e aproape bebe nu vrea sa coboare, uterul este perfect inchis.

08.04.2005 a trecut si DPN-ul...uter inchis, bebe sus. Urmatoarea vizita la medic peste o saptamana, daca nu se intampla nimic intre timp. Astazi s-a nascut nepotica noastra (fiica surorii sotului meu). Se numeste Teodora, a fost conceputa dupa puiul nostru dar ca majoritatea fetitelor s-a grabit sa-i vada pe mami si tati ai ei. Bebe al nostru ne educa rabdarea...

13.04.2005, 9 p.m. uter inchis, bebe sus...verdictul: maine dimineata la spital, nastere indusa. Curaj gaina ca maine te tai!

14.04.2005
• 7 suntem la spital.
• 7:30 ne baga cineva in seama, ne “cazeaza” intr-o camera de travaliu.
• 8 imi monteaza perfuzia cu ocitocina. Incepem cu o doza mica sa vedem cum evolueaza...contractii sporadice, nedureroase inca.
• 9 imi mareste doza de ocitocina. Pana la 10 am contractii regulate, le simt si se vede cum se contracta burtica. Bataile cordului fetal sunt in permanenta monitorizate.
• 10 vine medicul si imi rupe membranele...auuu, nu ma asteptam sa doara chiar asa. Dilatatie 2, bebe nu a coborat. Imi zice ca se intoarce pe la 11:30, pana atunci ma lasa in grija moasei. Cica sa stau pe minge si sa ma plimb ca sa coboare bebe.
• 11:30 dilatatie 4, bebe nu a coborat, contractii dureroase dar suportabile.
• 12 dilatatie 4-5, nenea doctorul pleaca, il intreb cat mai dureaza si ma incurajeaza spunandu-mi ca nu mai mult de 12 ore in total. Fac eu socoteala, au trecut 4 ore deci mai sunt in jur de 8...trai neneaca !

E suficient de greu sa-mi gasesc cuvintele sa povestesc cum a trecut timpul in continuare. Imi pare rau ca nu am scris mai devreme, acum scriu din amintiri, de fapt mi-au ramas intiparite in memorie doar clipele mai importante. Nu am uitat durerea fizica ce am simtit-o dar totul s-a estompat, acum parca mai simt un gol in stomac si parca mi se taie genunchii cand imi amintesc clipele acelea. Nu prea mai stiu cum a trecut timpul pana pe la 13:30 (plimbari cu perfuzia dupa mine, stat pe minge, cand in pat, cand in picioare, cand la toaleta)
• 13:30 am chemat-o pe moasa caci incepeam sa tip de durere, simteam ca nu mai pot rezista pana la 14 cand mi-a zis medicul ca vine. Suna moasa pe medic si vine ea si ma consula in locul lui, dilatatie 7. Se duce si suna din nou pe medic sa se grabeasca, eu cer epidurala.
• 14 dilatatie 8, cer inca o data epidurala. Medicul imi zice ca desi dilatatia e 8 tinand cont de faptul ca bebe e mare imi vor face epidurala. Deci anunta anestezistul sa vina si pe tanti care mi-a facut ecografiile sa se pregateasca. Il intreb pe medicul meu daca pleaca dar imi spune glumind ca nu, e curios si sta sa-l vada pe bebe. Eu rasuflu usurata, pe tanti ginecoloaga abia am vazut-o de trei ori, pe el il cunosc mai bine...

Ei bine de acum au urmat contractii peste contractii...incercam sa-mi amintesc cum sa respir de la sedintele prenatale, ioc, neuronul nu mai functioneaza deloc...cica sa imping daca simt nevoia ceea ce am si facut de vreo 3 ori.
Mi-au redus doza de ocitocina, contractiile sunt in continuare puternice dar strang bine pe tati de mana...ma intreb de unde atata forta, eu care abia deschid o conserva. Vine si anestezistul, se mai consulta, mai vorbesc, eu nu mai inteleg ce, tati isi da si el cu parerea...si mai trebuie sa mai vorbesc si in engleza...cateodata tati traduce ce zic eu...

• 15 dilatatie 9, intreb unde-i epidurala mea...cica nu mi-o mai fac ca-i prea tarziu de acum. Si cat mai dureaza, fac eu pe curioasa. Nu mai mult de o ora imi promite medicul. Deci m-ati amagit cu epidurala, dar nu mai am putere sa le spun.
• 15:15 m-au transferat in sala de nasteri...brrr ce frig e aici, tati incearca sa ma tamponeze pe fata cu un prosop ud dar il arunc cat colo. Imi amintesc perfect culoarea scaunului de nastere: verde-verde-verde...mi amintesc perfect cand medicul s-a incaltat cu niste ciubote de cauciuc iar eu m-am intrebat de ce...mi-a povestit tati ulterior de ce...imi amintesc cand am luat-o pe moasa de cap in loc sa apuc de bara de la scaun...imi amintesc perfect cum intre doua contractii mi-au facut instructajul: la urmatoarea contractie impingi cat poti de tare pana cand spunem noi STOP; atunci te opresti pentru cateva secunde si apoi impingi din nou, au mai avut timp sa-mi explice ca in cele cateva secunde nenea il intoarce pe bebe si-i fereste clavicula. Eu n-am mai apucat sa intreb cum vine chestia asta caci am simtit cum ma inteapa pentru anestezia locala, am simtit cum ma taie, am avut putere sa ma opresc cand a zis el STOP si putere sa imping din nou. Apoi l-am auzit pe bebe tipand si in urmatoarea secunda l-am avut in brate, pe burta. Era ora 16:18.

Insarcinata fiind -  de multe ori am incercat sa-mi imaginez clipa asta ; de fiecare data mi-au dat lacrimile, ba chiar am bocit de-a binelea...Acum in fata faptului implinit nu am nici o lacrima in ochi, sunt extrem de fericita si uimita...bebe tipa pe burta mea, in bratele mele, e tare cald, aproape fierbinte si ud, nu e vanat, nici plin de sange...e frumos ca un Fat-Frumos...Doamne Dumnezeule, mari sunt minunile Tale...

Tati are lacrimi in ochi...imi spune ca gata s-a terminat, il avem pe bebe al nostru (dupa ce a taiat cordonul)...
Pe 14 aprilie 2005 s-a nascut Ioan Rares, 53 cm si 4.180 kg.

Nu am scris nimic despre momentele de fericire sau depresie, despre rasul-plansul pe care-l cunoastem cu toatele, dar mai ales sotii nostri il cunosc, despre toate gandurile care ne macina cele 9 luni in care minunea se afla la noi in burta, despre greata matinala, despre cate lamai am mancat, despre ce am poftit sau nu. Si iarasi nu am scris nimic despre cum se plimba tati cu bebe in brate in timp ce pe mine ma cusea medicul, despre cum nu am putut vorbi cu mama la telefon sa-i spun ca are un nepotel pentru ca plangeam de fericire.

Pe 14 ianuarie 2006, Rares va implini 9 luni. Sunt 9 luni de cand viata noastra s-a schimbat, a capatat alt sens, de fapt a capatat un sens. Nu cred ca are rost sa scriu despre cata fericire, bucurie si implinire iti poate aduce un copil...

autor:  oanamaria_luiza - membra a clubului Desprecopii.com  - urmariti reactiile la acest topic aici >>
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2006

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️