Nasterea Sofiei

Povestea nasterii ei a inceput acum 5 ani cand nasa mea de cununie era sa moara la maternitatea Filantropia nascandu-l pe Stefanel. A avut noroc cu un medic de garda care a indraznit sa-si asume faptul ca intervenea asupra pacientei profului (care disparuse din clinica si nu stia nimeni de unde sa-l ia) si a scapat cu zile spre norocul tuturor, dar ... cand am intrebat-o cum a fost mi-a spus: `daca vrei sa faci un copil, sa nu-l nasti in Romania`. Ei bine, asa am facut...

Am sansa de a avea un frate medic ginecolog in Franta. M-am interesat, s-a interesat si am stabilit ca este posibil sa nasc acolo. Asa ca de cum am aflat ca sunt insarcinata am inceput sa strang ban pe ban ca sa pot merge acolo. A fost greu, pentru ca urma sa imi platesc spitalizarea si drumul (si sotul meu urma sa vina, cum sa stea acasa departe de noi???). Sarcina a decurs perfect, m-am simtit mai bine insarcinata decat in orice alta etapa a vietii mele. Am mers la servici pana vineri pe 28 mai, iar pe 29 mai, la 36 de saptamani de sarcina am pornit cu avionul spre marea aventura a vietii mele.

Fratele meu ma instruise: daca te apuca durerile facerii in avion nu zici nimic, ca daca n-ati parcurs juma de drum va intoarceti si nu vrei asta (nu stiu daca o fi legenda sau chiar exista o asemenea reglementare pe rutele aeriene). Zborul a decurs fara incidente si cand am ajuns in Paris si mi-am imbratisat fratele am simtit ca toate problemele mele luasera in momentul acela sfarsit.

Au urmat 2 saptamani de dolce far niente, cumnata si nepotica mea de 5 ani m-au rasfatat mai mult decat pot spune. In paralel am inceput pregatirea pentru nastere constand in analize, echo, consultatie de anestezie si cunoasterea echipei care urma sa ma asiste (medic, moasa, anestezist). Toti ma asteptau, stiau ca sunt sora colegului lor si s-au purtat cu mine de parca ma stiau dintotdeauna.
Planul `A` era ca pe 17 iunie sa mi se declanseze travaliul si sa nasc, aveau o moasa specializata pe declansari care avea super experienta in domeniu. Eu n-am fost foarte de acord initial cu acest concept, dar mi-a explicat ca e mult mai civilizat asa, toti sunt pregatiti, nu risc sa ma apuce noaptea sau duminica nascutul ca sa nu aiba cine sa se ocupe de mine . Un argument deloc de neglijat era si intoarcerea noastra in tara, evident ca ne doream sa fie bebe cat mai marisor posibil la intoarcere.

Pe 14 iunie a sosit sotul meu si pe 17 iunie dimineata ne-am infiintat la maternitate. Eu cu inima in chilotzi si sotul meu cu inima cat un purice, dar plini de speranta si de incredere. A inceput procedura de declansare la 8 am, am stat pana la 11 cu niste contractii de imi venea sa musc din pat, dar care s-au dovedit a nu fi eficiente, colul meu nu se inmuia si nu se dilata de nici un fel. M-au trimis sa ma plimb 2 ore. M-am plimbat, am revenit, tot nimic, intre timp nici contractii nu mai aveam asa ca moasa responsabila cu declansarea a spus ca ramane pe data viitoare, peste 10 zile. Si daca mi se intampla intre timp ma asteapata cu drag. Am plecat de la spital complet debusolata, cum sa mai stau 10 zile cand pe 7 iulie aveam bilet sa ma intorc acasa???

Fratello pe partea lui s-a debusolat si el si a inceput sa se intereseze cum sunt garzile in perioada urmatoare ca sa stim la ce sa ne asteptam (ca si la ei sunt medici si medici). Si nu era problema atat de medic cat de moasha, ca ea se ocupa de nasteri, medicul vine doar daca sunt probleme.

Joi dupa amiaza ne-am reluat activitatile cotidiene, plimbare, shopping etc etc si vineri dimineata am pornit sa-mi duc fratele la spital ca intra de garda urmand sa luam noi masina ca sa avem cu ce ne deplasa in caz de nevoie. Il lasam la spital si eu, dand dovada de o sclipire de inteligenta il intreb senina: si daca ma apuca azi, cine e de garda? Se uita la mine ca la un extraterestru: `EU! Ca la garda m-ai adus! Ai face bine sa nu te apuce`. Radem amandoi de starea mea de confuzie, ii doresc garda usoara si plec acasa linistita.

Vineri program de voie, ziceai ca nici n-am incercat vreo declansare vreodata atat de bine ma simteam si din senin, sambata dimineata pe 19 iunie la 5 o trezesc pe cumnata mea ca sa imi confirme ca ceea ce curgea din mine la ora aia era lichid amniotic. Zice: lichid este, sa-l sunam pe frate-tau. Il sunam, ii spunem ca mi s-a rupt apa si zice ca facem mishto de el. Ne juram pe tot ce avem ca nu e gluma si intr-un tarziu de ne crede si ne zice sa mergem la spital.

Ajungem, ma instaleaza intr-o camera cu monitor, imi trimite o moasa care confirma ca pierd lichid amniotic si nu altceva, dar dilatatie nema. Zice medicul meu: stai asa si incearca sa mai dormi, macar pana ies eu din garda ļ Nu ma durea nimic, doar ca eram uda de la brau in jos si accept ca cel mai bine mi-ar fi daca as mai dormi. Ma amuza panica in care cazuse fratziorul meu si il asigur ca fac tot ce tine de mine ca sa nu nasc cu el.

La 9 vine cu un zambet de jur imprejurul capului sa ma anunte ca iese din garda si ca merge sa joace badminton (chestie programata de pe vremea cand stia ca voi nashte joi). Ma incurajeaza ca oricum nu nasc inainte de ora 18 avand in vedere consitenta colului si faptul ca n-am decat 1 cm amarat dilatatie si imi promite ca revine la pranz. In timp ce vorbeam cu el am inceput sa simt ceva contractii si in urma unui control rapid moasa decide ca a pornit travaliul, mai stam un pic si la 10 vine anestezistul si ma intreaba daca vreau deja peridurala. Fratele meu zice sa nu mai asteptam, ca pleaca si el linistit asa ca zis si facut, in 5 minute am anestezia instalata si nu mai simt nimic decat o caldura placuta care ma invaluie si un chef nebun sa dorm.

Raman in sala de nasteri cu sotul meu, destul de speriat dupa experienta de cu 2 zile inainte cand nu mai stia ce sa imi faca sa ma doara mai putin. Ne uitam impreuna pe hartia care iese din monitor si ne miram ce contractii mari am, dar pe care nu le simteam absolut deloc. Incet, incet se linisteste vazand ca ma simt bine si ca am chef de glume. Pe la 12 vine moasa si ma felicita am 4 cm dilatatie. Mare lucru, zic eu in gandul meu, daca mai stau pentru urmatorii 6 cm alte 10 ore m-am scos. Data fiind consistenta ferma a colului decide sa imi administreze ocitocina, ca sa mearga treaba mai usor.

Fratele meu suna sa intrebe ce facem, ne anunta ca si-a terminat partida de badminton, face un dush si vine la spital cu `fetele`. Ii da sotul meu raportul de activitate si stam asa linisiti... cam 20 minute, moment in care ma apuca o dorinta vaga de a face kk. Sun moasa. Pana vine ma apuca din ce in ce mai tare, simt o nevoie imperioasa sa ma screm asa incat cand o vad ii spun printre dinti ca mi-as dori tare mult sa ma screm. Imi zambeste intelegator si imi spune ca nu se poate sa simt asa ceva pentru ca e prea curand. Doamna, zic, parol ca abia ma mai tin. Accepta sa se uite si imi spune iesind in graba ca sunt la 8 cm, merge sa dejuneze si revine sa se ocupe de mine, intre timp sa nu ma screm in nici un caz pentru ca risc sa-mi stric colul. Cool, zic, sa nu ma screm, dar CUM sa nu ma screm??? Sotul meu ma tine de vorba, eu nu-l aud, apas din nou butonul de panica si vine o fetitza speriata sa ma intrebe daca sunt confortabila (era un fel de moasa adjuncta). NU SUNT. VREAU SA MA SCREM, SE POATE? Imi explica amabila ca moasa mea dejuneaza, dar termina repede si vine sa se ocupe de mine. STIU ASTA, DAR POT SA MA SCREM, VA ROG FRUMOS? Se uita de la distanta spre zona cu pricina, imi recomanda sa respir sacadat si pleaca in goana.

In 2 minute apare moasa in sala (mestecand, saraca), se uita de la distanta spre locul faptei si ma anunta zambind ca i se vede parul copilului. Foarte amabila imi propune sa imi aduca o oglinda, vreau? VREAU DOAR SA MA LASE CINEVA SA MA SCREM!!! Mai dureaza 1 minut pana ma instaleaza si primesc permisiunea sa fac ceea ce imi doresc de ... de cand oare, ca mi se pare o vesnicie, desi n-a durat decat 20 de minute. N-a fost nevoie sa imping decat de 2 ori, practic copilul meu coborase singurel cu toate eforturile mele disperate de a nu impinge.

La 13.35 o tin in brate pe Sofia si nu pot sa cred ca s-a intamplat asa de repede!! Ma mir de ea si de cat par are, ma mir ca n-are decat 3,3 kg (toata lumea a pronosticat ca va fi un copil mare) si aud ca prin ceata moasa care il intreaba pe sotul meu daca vrea sa taie cordonul.

Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc este fata siderata a fratelui meu in usa salii de nasteri care nu intelegea cum cu o ora inainte aveam dilatatie 4 cm si acum isi tine nepoata in brate? Ce s-a intamplat? S-a intamplat o minune, s-a intimplat asa cum ne-am dorit toti: fara dureri si fara stress, repede si usor.

Si daca se mai indoieste cineva ca `daca iti doresti cu adevarat ceva tot Universul te ajuta sa-ti implinesti visul` poate povestea mea ii va schimba parerea.

  <- Sofia

autor: zaraza - membra a clubului Desprecopii.com  - urmariti reactiile la acest topic aici
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2004

Link-urile personale

https://community.webshots.com/user/andrelutza

Important

Pentru alte sute de asemenea intimplari primordiale din viata unui parinte, va rugam cititi forumul "Nasterea pe glob" (forum/forum.asp?FORUM_ID=3) .Va asteptam sa ne povestiti nasterea stelutei dumneavoastra.

Sarbatorim alaturi de dumneavoastra nasterea generatiei Desprecopii.com!