Da ! Suntem doar de trei luni impreuna dar parca ne stim de o viata iar Dumnezeu ne-a ajutat si s-au rezolvat toate. Am gasit si banii si timpul necesar, asa ca putem da curs invitatiei pe care ne-a facut-o varul meu si plecam pentru doua saptamani la capatul lumii.

Mai nasoala e partea cu drumul, ca e cam lung si ea nu prea sa da in vant dupa avioane, dar ce sa-i faci ca nu se poate si cu batu’…si cu sufletu’.

Desi mergem in Orient decolam spre … Occident, pentru ca cea mai buna varianta pe care am gasit-o a fost via Praga.
Facem o scurta escala la Praga , bem o cafeluta si ne imbarcam in monstrul care ne va duce la destinatia noastra finala.
Dupa cateva ore de zbor nocturn facem inca o escala la Dubai. Este ora 4 dimineata si deci este probabil cel mai “racoros” moment al zilei/noptii, dar atunci cand usa avionului se deschide, ne izbeste in fata o caldura ingrozitoare. Este ca si cum ai deschide usa unui cuptor de dimensiuni gigantice si dupa aia ai intra in el.

Ne grabim spre cladirea climatizata a aeroportului in care, supravegheati de femei politist (imbracate in fuste lungi kaki, cu basmale kaki si cu pistol la brau), admiram in fuga vitrinele zecilor de Duty Free-uri care te imbie cu oferte din cele mai tentante, vizitam grabiti toaletele, iar eu trag si cateva fumuri de tigara intrerupte de vocea care ne recheama la avion. Ne reluam locurile si admiram, dupa decolare, luminile orasului si ale autostrazilor care izvorasc din el. Totul pare tras cu rigla si echerul astfel incat stalpii de lumina deseneaza niste linii perfecte care se pierd undeva in desert.

Parca pentru a-i stimula Ralucai apetitul pentru zbor, avionul intra rapid intr-o zona cu turbulente extrem de puternice care incep sa ne zgaltaie stomacurile tocmai ghiftuite cu papica si bauturica. Suntem tintuiti in scaune de mai bine de ora iar atmosfera din avion este din ce in ce mai tensionata.

Permisiunea de a ne desface centurile de siguranta este un fel de semnal de start pentru pasagerii cu vezicile explodinde. Pe locul I – Raluca. Slava Domnului ! Aterizam in sfarsit la Bangkok si reusim cu chiu cu vai sa ne intalnim cu Dan si Corina intr-un aeroport imens si congestionat de trafic in aceasta minunata dimineata de mai. Daca acum la sfarsit de sezon este asa, oare cum o fi in decembrie sau in ianuarie cand toata Europa civilizata vine aici in cautarea soarelui si a apelor calde ale Golfului Siam sau ale Marii Andaman.

Momentul iesirii din aeroport este, pentru mine, unul de panica intensa. Jeansii pe care ii port se lipesc de mine instantaneu sub efectul celor peste 30 de grade de afara si a umiditatii excesive care amplifica exponential senzatia de caldura.
Din fericire, masina lui Dan (ca toate masinile serioase de pe aici) are o instalatie de aer conditionat care functioneaza atat de bine, incat pe parbriz, in dreptul gurilor de ventilatie, se formeaza … gheata !

Ne inscriem pe autostrada aglomerata care ne duce spre centrul orasului . De o parte si de alta incep sa curga prin fata noastra cladiri moderne cu din ce in ce mai multe etaje, pe care troneaza reclame imense scrise in alfabet latin, dar mai ales in gratiosul alfabet thailandez cu ai sai “serpisori” complet straini noua. La un moment dat ne inscriem pe o bretea si intram pe unul din bulevardele principale ale orasului, si ne …oprim.

Nu stiu cum ar trebui sa descriu imaginea din fata noastra pentru ca aglomeratie mi se pare un cuvant mult prea cuminte. Strada cu cate trei benzi pe fiecare sens este intesata pana le refuz de tot felul de mijloace de locomotie care stau si asteapta. Singurele care reusesc sa se deplaseze intr-un ritm convenabil sunt motocicletele si celebrele tuc-tuc, niste tricicluri motorizate conduse de niste “meseriasi” care par ca gonesc in comparatie cu restul lumii.

Se pare ca deja s-a ajuns la saturatie asa ca paralel cu marile bulevarde, pe deasupra lor, se afla in constructie un tren suspendat (Sky train) care in scurt timp va fi gata, si se spera ca o sa mai descongestioneze traficul acesta infernal.
Incet, incet ne croim drum spre hotelul Rembrandt care ne va fi gazda pentru cateva zile. Debarcam in sfarsit si suntem intampinati de celebrul zambet thailandez care-si are originea, probabil, in senina si permisiva religie budista a carei prezenta benefica se simte la tot pasul.

Ne urcam in camerele noastre de la cel de-al 25-lea etaj al hotelului, de unde panorama se deschide imbietor deasupra unei piscine imense aflate pe o terasa de la etajul 10, sub care se afla parcarea hotelului.
Fusurile orare ne-au dat complet peste cap, asa ca facem repede un dus pentru ca Bangkok-ul ne asteapta iar noi traim, se pare, cea mai lunga zi din viata.

***

Raluca se uita ingrozita pe geam, la vremea de afara. Nori cenusii si amenintatori s-au adunat deasupra orasului iar de la adapostul geamurilor inchise si a aerului conditionat pornit ai senzatia ca afara este frig si ca urmeaza…vijelia. Vrea chiar sa se imbrace cu ceva mai gros.

Din fericire, Dan ne asigura ca nu e deloc asa. Iesim, deci, afara echipati in sandale si pantaloni scurti si constatam ca, intr-adevar e la fel de cald si bine iar norii aia grei nu reusesc decat sa picure cativa stropi anemici, inainte de a se risipi la fel de repede cum se stransesera.

Suntem in buricu’ targului, pe Sukhumvit Road si este mare vanzoleala atat pe carosabil cat si pe trotuar. Este ora pranzului, si din toate cladirile ies suvoaie nesfarsite de functionari ca sa ia masa la zecile sau poate sutele de “restaurante” ambulante : un fel de tarabe pe roti pe care se etaleaza si se prepara enigmatice mancaruri din ingrediente si mai enigmatice, printre care putem recunoaste totusi cate ceva: carne, creveti, legume, sosuri, condimente. Alte tarabe ofera fructe care mai de care mai aratoase si mai parfumate. Poti sa le cumperi intregi, taiate cuburi, taiate felii, stoarse, cu gheata sau fara.

Nu contenim sa adulmecam felurite arome si nu putem sa nu constatam cu stupoare ca desi se gateste si se spala vesela pe jos, pe o strada atat de aglomerata, intr-o caldura atat de uda, totusi nu … pute. Bravo voua !
Dan ne sugereaza sa gustam si noi ceva din delicatesele ce ne zgandaresc simturile, dar se pare ca europeanul din noi, desi infometat, nu reuseste sa ignore conditiile de preparare, asa ca el vine cu o alta idée : Thai Sukiyaki.
Intram deci intr-un restaurant, intr-un mall din imediata vecinatate, si ne instalam la o masa pe care troneaza in mijloc o oala rosie cu apa pusa pe foc. Dan are o scurta conversatie cu o tanara, evident, zambitoare, iar rezultatul este impresionant. Ne trezim pe masa cu nenumarate castronele in care se afla frumos asezate ingredientele crude ale unei mese pe care urmeaza sa o preparam singuri.

Deci la treaba ! Dupa cateva exercitii cu betele, incepem ceremoniosi sa inmuiem in oala tot ce avem la indemana: bucatele subtiri de carne, ciuperci, oua, frunze, radacini, paste fainoase si inca multe altele despre care incercam sa aflam macar carui regn ii apartin. Oricum toate ingredientele plus sosurile si condimentele ne transforma repede in cei mai buni bucatari, iar rezultatul este o incantare: fiertura se poate bea pe post de supa (si are un gust cu totul special) iar bucatelele oparite si condimentate sunt un adevarat regal gastronomic. Sarut mana pentru masa !

Iesim din nou pe bulevard si facem niste mici cumparaturi pentru cele doua saptamani ce urmeaza (slapi, spirale impotriva tantarilor and so on).Am senzatia ca toti thailandezii traiesc si muncesc cu placere indiferent de varsta, de pregatire sau de … salariu. Spun asta pentru ca pe strada intalnesti, la umbra zgaraie norilor, oameni sarmani care presteaza diverse activitati. Unul si-a scos masina de cusut si repara o pereche de pantaloni din stofa fina, altul spala vasele din care tocmai s-au infruptat clientii, multi altii dirijeaza (purtind manusi albe) masinile care intra sau ies din labirinturile parcarilor multietajate.

Toti au aceeasi expresie de impacare cu sine care te poarta fara sa vrei spre zeitatile carora la fiecare pas li se aduc ofrande. Peste tot, pe spatiile verzi, la intersectii, in restaurante, in magazine, sunt “temple” de dimensiuni liliputane, in care-si gasesc locul vase cu flori, cu fructe sau cu orez si in care ard necontenit betisoare parfumate. Oglinzile masinilor sunt toate suporturi pentru mici “coliere” florale. Budha este peste tot !

Noi ne grabim sa facem un dus la hotel pentru ca mai avem ceva in program pentru azi. Cand spui unui occidental Thailanda sau Bangkok acesta se va gandi in mod automat la … masaj thailandez si chestia asta nu cred ca e foarte departe de realitate, pentru ca turismul sexual a adus bani buni pe plaiurile astea. Cred ca e evident pentru oricine ca nu pentru asta am venit noi aici; daca lucrurile ar fi stat asa Raluca si Corina ar fi ramas cu siguranta la Bucuresti.

Am cazut, totusi, de acord ca nu putem rata un spectacol erotic la Bangkok, asa ca ne indreptam spre una din zonele destinate acestui gen de activitati si nimerim intr-unul din multele stabilimente cu program de “cabaret”. Probabil ca am fost ademeniti de numele acestuia – “Long gun” ! Ceea ce se intampla pe scena din mijloc, depaseste orice limita a imaginatiei (bogat alimentata de povesti) dar nu mai are, dupa parerea mea, nimic erotic, ci este o reprezentatie de … circ, in care fete tinere si foarte tinere demonstreaza abilitati “atletice” incredibile. Se vede treaba ca si-au “lucrat” intens o anumita grupa de muschi pentru ca altfel nu prea inteleg cum reusesc sa sufle in lumanari, sa cante la trompeta sau sa sparga baloane (aflate pe tavanul salii !!!) cu niste mici sageti suflate printr-un tub. Va las pe voi sa va imaginati cam despre ce muschi e vorba. As vrea sa va ajut un pic, asa ca va dau un pont : nu e vorba despre cei faciali.

La sfarsitul reprezentatiei spectatorii pot alege (contra-cost evident) pe una din fete pentru o reprezentatie mai … intima.
Noi astia care avem fetele cu noi ne intoarcem, cuminti,la hotel pentru o baie nocturna la piscina aia suspendata. Pe marginea ei ne asteapta o sticla de Chivas si un cos plin cu litchy, rambutani si alte fructe de care nici macar nu auzisem pana acum.
Noapte buna Bangkok !

***

In episodul asta o sa fie vorba si despre Budha dar mai mult despre Rama al IX-lea.

Tineti minte pozele cu Nea Nicu fara o ureche ? Ei bine, si astia au peste tot poze cu al lor rege, Rama al IX – lea … purtand la gat un aparat de fotografiat !!! N-am aflat de ce; probabil ca e mare fotograf amator ; sau poate chiar profesionist!? Oricum un lucru e cert : thailandezii il iubesc pe bune si ii sunt foarte recunoscatori pentru deschiderea pe care a oferit-o Thailandei catre lume. Si o iubesc mult si pe consoarta sa, regina Sirikit. Amandoi, se pare, sunt oameni deosebiti, scoliti la mari universitati occidentale si au o grija deosebita fata de supusii lor. Deci asemanarea cu stim noi cine se rezuma la numarul pozelor…
Suntem pe un mare bulevard si ne indreptam spre Royal Grand Palace. Pe mijlocul bulevardului, pe spatiul verde care separa sensurile de mers, din 50 in 50 de metri, sunt poze imense cu regele. Instantaneele il surprind in diverse ipostaze care au un element comun : aparatul de fotografiat atarnat la gat!!!

Gasim un loc de parcare, aproape de zidurile palatului dar … in partea opusa portilor de acces. Asta e ! lasam masina si facem o plimbare. Ajungem la intrare unde, evident, sunt niste cozi apreciabile. Luam bilete si dam sa intram…
Dumnevoastra nu puteti sa intrati !
De ce ?
Pai vi se vad picioarele asa ca trebuie sa va imbracam pentru ca nu-i frumos sa vi le vada si Budha !
OK zicem !

Raluca se alege cu o fusta lunga, larga, curatica si destul de cocheta, iar eu cu o pereche de pantaloni gen salopeta, gri sobolan, pe care cred ca au purtat-o inaintea mea cateva generatii de vizitatori, iar de la ultimele doua nu a mai spalat-o nimeni …
Ii imbrac vadit incantat si, evident ca se lipesc de mine in secunda imediat urmatoare. Coplesit de aceasta senzatie delicioasa intram . Din fericire imaginile care se deschid in fata noastra reusesc sa-mi abata gandurile de la purtatorii anteriori ai pantalonilor.

De fapt e vorba de trei zone imprejmuite de gardul imens pe care il admirasem de pe afara : Outer Palace , Middle Palace si Inner Palace. Incepand cu Rama I care a mutat capitala aici in 1782 si pana in zilele noastre, la prietenul nostru - regele fotograf, aici a fost resedinta regilor Thai; unii inca stau aici. Ma rog, cenusile lor…
Tot aici se afla cea mai adorata imagine thailandeza a lui Budha – Budha de smarald, Sala tronului, Sali de sedinte, camere de oaspeti pentru alte capete incoronate, etc.

Arhitectura traditionala, turnuri poleite cu aur, statui si statuete intruchipind animale sfinte,dragoni sau monstri, vegetatie minunat ingrijita, pavilioane cu arhitecura mai recenta (1900), calugari budhisti, turisti din toate colturile lumii, coada la mers pe strada, soare mult. Totul intr-o atmosfera calma si pacifista, zambete, ordine si curatenie.
Cu parere de rau trebuie sa renunt la pantalonii cu care deja stabilisem o relatie cu totul si cu totul speciala si plecam spre Vimanmek Mansion.

Cu acelasi bilet de la Royal Grand Palace putem vizita si Vimanmek-ul care este cea mai mare constructie din lemn de tek din lume. Pavilionul a fost construit intr-un parc imens (Dusit garden), in 1900 de Rama V care si-a stabilit aici resedinta. Urmatorilor se pare ca nu le-a prea placut asa ca s-au mutat inapoi la Royal Grand Palace.

Eheee! Aici am avut mai mult noroc cu toalele. Am primit o bucata mare de panza, frumos colorata si destul de curata, din care mi-am facut o fusta de toata frumusetea… parca sunt una d’aia de vinde seminte la colt de strada pe plaiurile dambovitene. Tricoul meu larg, in dungi gris-bleu se asorteaza perfect cu fusta inflorata pe nuante de bej si rosu. Sunt incaltat cu niste sandale din Star Trek (vorba Ralucai) iar pe deasupra mai atarna pe mine un rucsac si o camera video…
Aici ni se confirma ca picioarele sunt intr-adevar partea murdara a corpului si prin urmare ne asezam frumusel, cu ele sub fund atunci cand intr-una din sali participam la un fel de ceremonie de inchinare in fata unei … poze a regelui.

Vizita se incheie in spatele palatului, cu un spectacol grozav de dansuri traditionale. Baieti si fete, imbracati in niste costume superbe intruchipeaza prin dans o legenda straveche despre o printesa salvata de un print din bratele unui monstru al apelor.
Cand sa plecam, o noua dovada a dragostei fata de Rege. Din difuzoare incepe sa se auda imnul national (cred) si toata lumea se opreste, pentru cateva minute, intr-o postura smerita din care asculta cumintica acordurile imnului.

Traiasca Rama al IX –lea si … aparatul lui foto ! 

noi capitole si comentarii legate de acest subuect aici: forum/topic.asp?TOPIC_ID=26310

autor: tata lui toma - membru al clubului Desprecopii.com - 
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2004

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️