Desi aeroportul din Frankfurt este o caracatita imensa, reusesc sa ma descurc si sa gasesc pasarela care ma introduce direct in holul hotelului Sheraton unde voi dormi la noapte.
Neam de neamul meu n-a dormit la Sheraton ! Cum o fi nene la Business daca asta inseamna pentru Lufthansa Economy Class ?

Fac un dus si cobor sa beau o bere nemteasca la ea acasa. Buna rau dar nu ma incumet sa mai beau una pentru ca pretul se dovedeste a fi mult mai mare decat cea mai fantezista presupunere a mea. Scot cele 8 marci din buzunar, injur strasnic in gand si ma duc sa ma culc fagaduindu-mi sa-mi scot parleala a doua zi in avion. Sic !
Incerc sa deschid un geam dar constat ce nu se poate. Si asta nu pentru ca ar fi stricat ci pentru ca pur si simplu nu sunt proiectate sa se deschida !!! Adorm in aerul purificat de instalatia de climatizare si in linistea mormantala asigurata de geamurile fixe pe care tocmai le injurasem.Traiasca inginerul german !

A doua zi de dimineata, sala de imbarcare pentru avionul meu arata precum Gara de Nord in Ajunul Craciunului. Sunt zeci de oameni, pe o lunga lista de asteptare, care spera sa prinda un loc in avionul asta pentru care Caracasul e doar o escala in drumul sau spre Buenos Aires.
Reusim se ne imbarcam, cu o intarziere apreciabila si-mi caut locul meu de fumator din fundul avionului. Stupoare - langa mine sunt doua locuri libere. Deci fumatul nu e intotdeauna daunator. Ba chiar dimpotriva ! Daca ar sti cei ramasi cu buza umflata pe aeroport…

Sa stiti ca mie-mi place sa merg cu avionul da’ 12 ore e cam mult : mancare, bautura, filme, muzica, tigari si iar mancare, bautura, filme, muzica, tigari si iar si iar si nu mai ajungi. Si pe geam ocean, ocean si iar ocean.
Noroc ca fata de langa mine e draguta si foarte volubila. Studiaza in Germania dar a intrat in vacanta si merge acasa la … Bogota unde cica e mai grozav decat unde merg io. Zice ca sa ma duc si la ea in vizita cateva zile. Hmmm!
Aterizarea la Caracas este ceva de vis desi risca oricand sa fie de vise rele : aeroportul este pe malul marii iar pista de aterizare chiar pe plaja, iesind parca din apa. Din fericire pilotul nu vrea sa faca baie asa ca asterne frumusel monstrul pe asfalt si e pentru prima oara cand aplauzele pasagerilor in astfel de momente nu-mi mai par de prost gust. Bravo mosule !
Am uitat sa va zic ca am plecat miercuri dimineata din Frankfurt si am ajuns la Caracas…miercuri dimineata. A dracului chestia asta cu fusurile.

Debarcam, recuperam bagaje, declaram si ajungem in holul de asteptare.
Si ce sa vezi. Doar covorul rosu mai lipseste ca delegatie oficiala este. Mama e sefa delegatiei iar multi dintre studentii ei sunt membrii acesteia. Din pacate le lipseste organizarea, in sensul ca sefa plange de nu mai poate in timp ce membrii rad fericiti si ma pupa de ma spala si-mi zic Slava Domnului ca ai venit ca poate tace asta odata.
Trecem cu greu de momentul emotionant si ne indreptam spre flotila de masini care adusese delegatia la aeroport. Uau ! Stiti masinile alea imense supranumite generic „Frumoasa americana” ?
Ei bine parcarea e plina de asa ceva. Batrane sau foarte batrane dar la fel de frumoase si de elegante ca in vremurile lor de glorie, facind in ciuda tinerelor lor vecine japoneze .
Aveam sa aflu ceva mai tarziu ca benzina e practic de pomana si de aceea nu conteaza cat de lacome sunt americancele alea batrane.

Pana in oras urcam, cred, vreo 30 de kilometri de serpentine si tuneluri pentru ca venezuelenii au fost baieti destepti si ca sa mai scape de caldura lipicioasa de la nivelul marii, au cocotat capitala la peste 1000 de metri deasupra ei.
Mama nu inceteaza sa ma pupe in timp ce cu totii incercam sa stabilim limba in care vom comunica. Ei propun engleza dar eu refuz pentru ca ceea ce numesc ei engleza e orice altceva numai engleza nu asa ca hotaram sa ramanem la melanjul de spaniola europeana / spaniola venezueleana / italiana / franceza si romana – ca doar suntem „Gianta latina !”, ce dracu’!

capII:

- Respira Aurelio ! Astea sunt cuvintele pe care le aud de fiecare data cand intram in unul din multele tuneluri de pe drum, pentru ca Aurelio isi tine respiratia si apasa cu nadejde pe acceleratie in timp ce noi, pasagerii ne rugam sa nu moara asfixiat pana la iesire.
Aurelio e tenor si, cel putin in privinta gabaritului, o sa-l ajunga repede pe Pavarotti. Joaca lui din tunel e, cica, un exercitiu de marit capacitatea pulmonara. Fleosc! Eu zic ca vrea sa scape de mirosul destul de puternic de fum care ne invadeaza noua celorlalti, nasurile.

Intre nenumaratele lui exercitii de respiratie reusesc sa surprind, de o parte si de alta a drumului, ceea ce aflu ca se numesc, “ranchos” Sa nu credeti cumva ca e vorba de vreo ferma prospera pentru ca, constructiile care defileaza cu sutele prin fata mea sunt cu totul si cu totul altceva. Ranchos-urile sunt niste case mici si prapadite, fara usi si fara geamuri, care se incapataneaza sa reziste agatate pe rapele care strajuiesc autostrada. Oricum mi se spune ca la fiecare ploaie mai puternica multe dintre ele aluneca sau chiar se prabusesc. Si sa stiti ca sezonul ploios dureaza nitel…
In ele locuiesc, probabil, cei mai amarati venezueleni carora, insa, statul le plateste, de exemplu, curentul electric. Rata criminalitatii din aceste cartiere atinge cote impresionante si in fiecare zi luni ziarele sunt pline de povesti despre crimele din week-end.

Ajungem in buricu’ targului si descindem acolo unde voi locui in urmatoarea luna, adica la Residencias Anauco Hilton la etajul 17. In realitate e vorba de etajul 34 pentru ca fiecare apartament se desfasoara pe cate doua nivele. Apartamentele sunt locuite in principal de americani care lucreaza in multele companii americano-venezuelene din Caracas sau din orasele invecinate.
Cred ca va e clar ca si la hotel sunt vedeta ! Portarul ma imbratiseaza, receptionera ma pupa, mama il pupa pe liftier . Fericire generala !

Scap din efuziunile care par sa nu se mai termine si intram in apartament unde dau cu ochii de cel mai grozav cos cu fructe pe care l-am vazut vreodata . Aromele si gusturile care-l compun se amesteca si-mi dau o senzatie de bine, de soare, de fericire : ananas, banane de diferite marimi, mango, papaya, nispero, cocos si cate si mai cate. Dumnezeu a fost darnic pe aici.
Desfacem bagajele, fac un dus si plecam sa facem o incursiune in zona comerciala din subsolul hotelului. Descopar cu surprindere ca e vorba de un adevarat oras care se intinde pe cateva nivele, in lungul unuia din bulevardele centrale ale Caracasului pe distanta a cateva blocuri. Avem de toate: parcare, supermarketuri, cafenele, restaurante, buticuri, banci, cinematografe, sali de expozitie, sali de conferinte, sali de spectacol, totul la adapostul caldurii de la suprafata.
Prin fata mea defileaza oameni frumosi de toate culorile: de la blonda suedeza pana la negrul cel mai negru. Un singur lucru par sa aiba in comun : veselia. Toti zambesc, se pupa si par lipsiti de griji. De fapt ar mai fi un lucru, toti, sau ma rog aproape toti, indiferent de culoare sunt venezueleni pentru ca amestecul etnic inceput pe vremea conchistadorilor continua si in ziua de azi.
Femeile sunt elegante si cu toate ca e ziua in amiaza mare poarta pantofi aurii cu tocuri inalte. Rochiile sau fustele sunt scurte iar barbatii le adreseaza doamnelor,cu politete, complimente. Mama, care nu mai e la prima tinerete zice ca la inceput a fost foarte neplacut surprinsa de remarcile domnilor dar acu’ e mandra si-mi explica ca nu e nimic vulgar in comportamentul lor.
Din carciumi ies tot felul de mirosuri imbietoare si toata lumea mananca sau bea cafele pentru ca suntem in pauza de pranz care desi dureaza doua ore se numeste “ora magarului”.
Cred ca incep sa ma “tropicalizez" !

cap III:

De la hotel pana la “Academia Latino-Americana de Canto Carmen Teresa de Hurtado” ar fi o aruncatura de bat daca nu ar trebui sa ocolesti imensul “Teatro Teresa Careno”. Dar trebuie sa-l ocolesti pentru ca se pare ca e periculos sa folosesti pasarela care traverseaza cladire imensa in care se desfasoara fel de fel de evenimente muzicale. Si asta in ciuda faptului ca nu exista o stagiune permanenta !

Revenind la pasarela, cica risti chiar sa ramai descult daca ai opinci noi. Mai sa fie, chiar atat de tari sunt ciorditorii lor ?!
Deci hai pe varianta lunga ca-i mai sigur. Mergem agale pe un bulevard strajuit de cladiri inalte si moderne. Aglomeratie si pe trotuar si pe strada dar fara agitatia si injuraturile dambovitene. De ce nu claxoneaza nimeni in intersectia asta blocata de autobuzele alea ?
Hopa ! Blocurile astea n-au geamuri ? Ba da ! Ia casca ochii. Intr-adevar dupa o privire mai atenta constat ca au si geamuri, dar la etajele superioare pentru ca cele inferioare nu sunt apartamente sau birouri ci …parcari !
Nu mai casca ochii la masini si fii atent unde calci !

Pe jos e plin de fructe cazute din copaci. Nu, nu e vorba de dude ci de …mango ! Pai acu’ inteleg eu de ce multi taie frunza la caini. Fructele lor, fie mango, fie ananas, fie banane se coc tot anul asa ca astia nu tre’ sa faca marmelada sau sa-si puna muraturi. Sic ! Abia incepusem sa ma acomodez cu peisajul cand ajungem la Academie.
Pai nenicule asta da scoala ! Cladire nou-nouta, facuta cu tot ce-i mai bun si mai nou. Ce n-ar da bucurestenii ce locuiesc vis-ŕ-vis de Conservator sa nu mai auda toata ziua vocalizele, viorile si trompetele aspirantilor la glorie. Pentru ca iata ca se poate : salile de curs de aici sunt niste capsule perfect izolate fonic : inchizi usa si poti sa urli cat vrei ca nu te aude nimeni. Aer conditionat, piane nou noute …of mama !

Fac cunostinta cu studentii venezueleni inscrisi la cursurile de maiestrie sustinute de profesori europeni (romani, italieni, rusi, lituanieni). Atmosfera este una degajata si vesela si toata lumea este – CHEVERE. Acesta este, invariabil, raspunsul la intrebarea “ Ce faci ?” si inseamna, intr-o traducere foarte libera, “totul e OK” sau “cool” sau cum vreti voi. Se pare ca e un cuvant caraibian pe care si-l revendica mai multe natii din zona.

Dupa atatea pupaturi lumea e obosita asa ca sunt invitat la o cafea in bomba din fata scolii. Intram si mi se propune : negro, negrito, con leche, guaioio (transcriere libera). Toata lumea ma ovationeaza atunci cand aleg negro si scot si pachetul de tigari din buzunar. Ooo, Blad (deja m-am obisnuit sa-mi aud asa numele) ce “macho” esti : bei cafea tare si fumezi Marlboro rosu. Intr-adevar cafeaua mea e tare dar mica in timp ce a lor e mai lunga sau cu lapte sau si lunga si cu lapte. Diferenta e ca ei o sa mai bea inca cateva in timp ce eu nu.

In timp ce palavragim apare si Gabriel cel pe care il lasasem in clasa sa faca vocalize cu mama. Cica au luat o pauza si a venit sa ia si el doua cafele sa le duca sus. Trai neneaca. Asta ar fi cam asa : Stimate Tovarase profesor m-ati cam obosit cu integralele alea triple; nu vreti sa bem o bere si sa mai vedem dupa aia ?! Oricum, tot e mai bine decat in prima luna de scoala in care n-au facut nimic pentru ca inca se zugravea iar profesorii zaceau pe marginea piscinei de la hotel si primeau salariu.
Toata lumea de pe aici vrea sa cante. Tanar sau batran, nu conteaza. Gabriel are 18 ani, 5 frati si surori care canta toti si o mama dirijor de cor in timp ce Jose are vreo 45, e pianist celebru si are un bunic din… Cernauti. Mai sunt cu noi Aurelio (tenorul), Elvira (fata frumoasa de la munte, care rade intr-un mod molipsitor), si Suleika (cu tot cu baiatul ei de 4 ani). Apare inca o tipa care ma imbratiseaza cu foc si ma intreaba daca sunt heterosexual. Raspunsul meu afirmativ este mare motiv de bucurie si-mi explica, ca in Venezuela femeile sunt mai multe decat barbatii din care oricum jumate sunt homosexuali. Apoi continua cu povestea vietii ei : are doi copii de la doi barbati diferiti si e insarcinata cu al treilea. Si in timpul asta e vesela, canta si e, bineinteles, CHEVERE !

capIV:

Suntem in plina “Temporada” (stagiune temporara) la “Teresa Careno” asa ca toata lumea buna merge sa vada “Boema”.
Desi pretul biletelor este astronomic, sala este arhiplina. Din fericire noi avem invitatii gratuite asa ca ne instalam confortabil si incep sa rasfoiesc caietul program care galgaie de nume romanesti. Toate marile orchestre venezuelene sunt pline de instrumentisti romani veniti aici in anii optzeci.

Spectacolul de pe scena e minunat dar paleste in fata spectacolului din pauze. Sa stiti ca chestia aia cu “ pauzele lungi si dese …” nu e o inventie romaneasca ! Pai aici o pauza dureaza cam cat un act. Se bea, se mananca si se barfeste intr-o atmosfera de veselie generala. Parca am fi la o mare petrecere la care au fost invitati unii sa ne cante opera. Lume foarte eleganta, artisti, politicieni, ziaristi …sa vezi ziarele de maine.
Aplauzele de la final se sfarsesc cu greu iar lumea nu vrea sa se dea plecata desi au trecut cateva ore de cand ne-am adunat. Reusim sa ne luam la revedere de la prietenii nostri cu care urmeaza sa ne intalnim maine dimineata ca se mergem la plaja pentru ca se anunta o zi superba .

Venim maine sa va luam de la hotel ! Maine cand ? Maine dimineata ! Dimineata
cand ? Pai … dimineata ! Insistam, spre disperarea lor, si obtinem un foarte vag 7.30 desi nimeni nu intelege de ce nu era suficient “maine” ?! Somn usor !
7.30 - iesim in fata hotelului echipati de excursie.
8.00 - inca nu a venit nimeni.
8.30 - dam un telefon : ce faceti ? Acum plecam !
9.15 - in sfarsit apar. Ei sunt evident extrem de chevere si nu inteleg nici in ruptul capului de ce suntem noi nervosi … ce bine ca nu intelege nimeni romaneste.
Iesim din oras si aflam cu nu vom merge la plaja de langa aeroport pentru ca e prea murdara si aglomerata ci undeva la vreo 100 km de Caracas. Drumul este superb dar norii se aduna amenintator deasupra noastra. Ce facem ? Continuam; o sa se faca frumos !

Si incepe fratilor o ploaia, cu bulbuci, cum n-am vazut in viata mea. Astept dintr-un moment in altul sa fim luati de suvoiul de apa si sa fim aruncati in rapa de langa drum. Ei insista ca mergem sa facem plaja. Eu murmur, in romaneste, ceva despre sanatatea lor mintala dar ma las in voia lor ca oricum n-am altceva mai bun de facut.
Ajungem, in sfarsit, si parcam intr-in sir imens de masini pline cu oameni veniti …la plaja. Ce facem ? Un pic de rabdare ! Ei bine, in cateva momente ploaia sta, norii se risipesc si iese un soare care ma lasa mut : va rog sa ma iertati domnilor. Vamos a la playa !

Pe plaja defileaza vanzatori ambulanti care seamana cu aia din Mamaia doar ca nu vand namol, piatra de baie si seminte ci ... creveti, inghetata, fructe sau ce Dumnezeu or fi toate minunile de pe tavile lor.
Se apropie ora de pranz asa ca ni se propune o masa de peste proaspat la carciuma de pe plaja. OK zicem noi si pornim spre stabiliment. Din pacate , sau din fericire, trecem prin spatele carciumii unde avem parte de un spectacol care ne taie rasuflarea : bucatarul - un nene burtos, asudat din cap pana in picioare si imbracat doar intr-un short slinos (de culoare nedefinita) – hacuieste direct pe nisip o pisica de mare. O fi proaspat pestele de aici dar sa-l mancati voi !
Nu cedam in ciuda asigurarilor ca acolo se manaca cel mai bine din zona asa ca suntem dusi la o alta carciuma dintr-un orasel din apropiere unde mancam, pana pocnim, fel de fel de bunatati din mare desi locul se cheama … “Galina dorada”.Sic !
Supa de fructe de mare e un vis… oare cum o arata bucatarul ?! Oricum,dupa cateva beri de la gheata, nu mai conteaza. Suntem toti extrem de … chevere !

capV:

Colonia Tovar pentru Caracas este ca Breaza pentru Bucuresti. Adica vile, vilute si viloaie intr-o zona submontana (cam 2000m alt.), aflata relativ aproape de aglomeratia capitalei.
Diferentele vin de la cei care au “fondat” locul. Colonia Tovar e … nemteasca. In 1843 nemtii s-au instalat aici si de atunci sa te tii : arhitectura “teutona”, bere, carnati, strudele, capsuni cu frisca, iodlere, pantaloni scurti din piele, papusi si alte minuni specifice civilizatiei germanice. Senzatia este incredibila : intrarea pe poarta “coloniei” te teleporteaza la mii de kilometri distanta…incep sa inteleg de ce berea e asa de buna in tara asta. Pai cu asa profesori, cred si eu !. Oricum locul este cea mai stranie destinatie turistica venezuleana.

Nu stiu cum e in zilele de lucru dar atmosfera din week-end este cam ca un Oktoberfest; doar conversatia care se poarta intr-un fel de germana (“badischen”) amestecata cu spaniola venezolana te aduce cu picioarele pe pamant caraibian.
Noi suntem in gasca mare, invitati de o tanara pianista care are o “casuta” aici, casuta construita da tatal ei … sirian, mare comersant in Caracas. In curtea casei se incinge un barbecue pe care toata seara se frig delicioase fripturi de vita stropite din belsug cu “Cuba Libre” si bere “Polar”. Toata lumea canta, rade si danseaza. Eu ii invat pe ei cantece romanesti iar ei ma invata … salsa. Avantaj eu !
Poate nu va vine sa credeti dar la un moment dat petrecerea se muta in casa pentru ca se lasa ”frigul” adica sunt vreo…20 de grade asa ca trebuie facut si focul in semineu ! Incerc sa le povestesc cum vine chestia cu frigul la Romanica iar ei incep cu intrebari de genul :
Cum e cand ninge ?
Ce faceti vara cu hainele de iarna ?!...si invers !
Ce sunt alea muraturi ?
Cum adica masinile au calorifer ?
Cantecele continua pana spre ziua si toti adorm … Chevere !

…………………………………………………………………………………………………
Isla Margarita – “the island that moves to a South American beat” (asta ca sa citez dintr-un ghid turistic) se afla la aproape o ora de zbor de Caracas si este un mic paradis turistic si … fiscal asa ca a devenit o destinatie preferata atat pentru Nord Americani cat si pentru venezueleni veniti la plaja sau/si la cumparaturi.
Columb o descopera in 1498 iar Bolivar – El Libertador o elibereaza in 1814.
Ca tot veni vorba de Bolivar : venezuelenii chiar au un cult pentru omul asta pe care il respecta si-l cinstesc la tot pasul. Orice oras, orasel sau satuc are o piata centrala care se cheama … Plaza Bolivar si in care troneaza o statuie a lui … Bolivar, moneda nationala se cheama … Bolivar, peste tot monumente si case memoriale ale lui … Bolivar. Bravo mai Libertadorule !
Margarita are mai mult de 300 de zile de soare pe an, e ferita de uragane si furtuni, plajele ei sunt superbe, fructele divine, mancarea delicioasa si face una din cele mai bune cafele de pe lume.

Locuitorii Margaritei sunt poate si mai primitori decat venezuelenii de pe continent si se pricep de minune sa faca turism : pentru cca.150 USD poti petrece in voie de vineri din zori pana duminica la miezul noptii. Pentru banii astia primesti : avion dus-intors de la Caracas, hotel de trei stele, mancare si bautura pana nu mai poti si o groaza de activitati cu care sa-ti omori timpul ( tenis, schi nautic, dans, vaporase, caiace, beach volley, etc, etc) – timp sa ai sa le faci pe toate.
Sunt greu de descris, in cuvinte, plajele tropicale sau mesele asezate afara sub palmieri, mese ce abunda de arome si gusturi care mai de care mai exotice : “pabellon criollo” (dublul “ll” in Venezuela se pronunta aproximativ “gi”; deci ar fi cam “pabegion criogio”) facut din carne de vita desfacuta in suvite, fasole neagra, orez si banane prajite trebuie gustat, nu povestit, iar fructele trebuie adulmecate si savurate intr-un sezlong pe malul marii in asfintit in timp ce pe fundal se aud incetisor acordurile unui “quarto”.

Bineinteles ca in timpul asta fete superbe danseaza necontenit, cu un suras sincer pe buze, pentru ca si aici toata lumea este evident…chevere !

capVI:

Elvira si-a rupt piciorul iar eu sunt racit cobza dar nu vrem, cu nici un chip, sa renuntam la excursia planificata pentru week-end-ul asta : Los Andes. Cum am putea sa ratam o excursie in Anzi la casuta de vacanta a fratelui Elvirei din satucul lor natal !
Deci Elvira va pleca cu avionul pentru ca drumul e lung si s-ar chinui prea tare in masina cu tot cu ghips si carje iar noi ceilalti patru cu masina.
In mod surprinzator, reusim sa ne strangem dis-de-dimineata si sa purcedem spre munti.
Drumul ne poarta printre plantatii de bananieri si de arbori de cafea iar Aurelio face slalom printre “covoarele” de boabe de cafea asternute la uscat … pe sosea.
Deja este ingrozitor de cald; geamurile masinii sunt larg deschise asa ca noi suntem tinta unui suvoi de aer fierbinte care ne biciuie fata.

Eu cred ca am patruzeci de grade si sunt foarte insetat asa ca il rog pe Aurelio sa opreasca la o benzinarie ca sa luam ceva rece de baut. El tot zice “momento” si trece pe langa locurile de adapat fara sa se sinchiseasca. Eu insist dar el ma tot duce cu zaharelul promitind sa-mi ofere o surpriza.
Exact cand ma simteam la capatul puterilor masina trage pe dreapta in plin camp. Eu rabufnesc incercand sa inteleg ce se intampla. El zice iar “momentico” si coboara tacticos din masina in timp ce de sub tufisurile de pe marginea drumului apare un chistoc de baiat cu zambetul pe buze. Ne dam si noi jos in timp ce ei doi poarta o scurta discutie. Pustiul se apleaca sub tufisul din care rasarise si ridica cu greu, de pe jos, o mare bucata de tabla. Eu sunt din ce in ce mai intrigat si privesc scena asta din care nu mai inteleg nimic. Stupoare ! Baiatul dispare in pamant si apare imediat avind in brate patru nuci de cocos imense pe care le decapiteaza rapid cu o maceta. Apoi ne intinde fiecaruia o nuca si un pai. Insfac repede portia mea si incep sa beau laptele rece ca gheata. Tabla aia acopera o groapa plina cu nuci si cu gheata !
Multumesc Aurelio ! Este cea mai buna bautura din viata mea !

Acu’ ca ne-am potolit setea ar fi cazul sa si mancam ceva. De data asta nu ma mai agit cand Aurelio raspunde cu deja familiarul “momento”.
Iesim de pe autostrada si incepem sa urcam pe un drum ingust care serpuieste printre papaya si mango. Din fericire din sens invers nu vine nimeni pentru ca nu stiu cum ne-am descurca..
Dupa vreo ora de urcus descoperim noua surpriza.
Parcam in fata unei “bombe” si suntem intampinati de patroana care ne introduce plina de curtoazie pe terasa umbrita din spatele cladirii. Privelistea vaii care se deschide la picioarele noastre este superba.
“Sefa” vine cu traditionala paine prajita unsa cu unt si usturoi precum si cu cana de apa cu gheata. Apoi dispare rapid dupa un scurt dialog cu Aurelio care ne informeaza ca a comandat “specialitatea casei” – pui la gratar si niste berica pentru ca o sa dureze nitel.

Ei bine sa stiti ca a durat mai bine de o ora si … cateva beri pana cand au aparut cei doi pui rumeni acompaniati cu platanos fritos (banane prajite), guasacaca (un fel de mujdei cu avocado), arepa si cachapa (turte de malai prajite). In timp ce infulecam de zor bunatatile astea aflam si motivul intarzierii : cand am dat noi comanda, puii erau … vii.
Ne taram burdihanele spre masina si pornim pentru ca mai avem ceva drum de facut.
Facem un scurt ocol pentru ca nu e cazul sa ratam una din cele mai inalte statui din lume – Virgen de la Paz – emblema “judetului”. Urcam, deci, in interiorul Fecioarei inalte de aproape 50 de metri si admiram peisajele superbe ce ne sunt oferite mai intai de la nivelul genunchiului, apoi din talie si in final din chiar ochii acesteia. Incredibil !
Nu stiu cand si cum am ajuns la destinatie pentru ca dupa atata efort am tras un pui de somn pe cinste. Ma trezesc la timp pentru a o imbratisa pe Elvira in Piata Bolivar din buricul targului parintilor ei si pentru a afla ca suntem asteptati la o mare petrecere organizata in cinstea venirii noastre.
Mai conteaza oare ca sunt bolnav ?
Da chiar ! Oi mai fi ?

capVII:

Aurelio ne da desteptarea la primele ore ale diminetii desi fiesta de aseara a tinut pana spre ziua. Ne conformam si incercam sa ne invingem mahmureala cu cate o cafea.
Spre ghinionul lor, se lasa convinsi sa fac eu una la ibric.
Hi!Hi!Hi! Dupa prima gura toti scuipa si tipa la mine : Asasinule !
Eu incerc, fara succes, sa le explic ca nu e decat o cafea turceasca in timp ce ei zic ca au deja palpitatii si-si indoaie cestile cu apa si lapte. Ce stie taranu’ ce-i sofranu’ !

Ne incarcam rapid in masini si purcedem spre Pico Bolivar, cel mai inalt varf din Venezuela – 5007 m.
Soseaua pe care mergem azi este, zic ei, cea mai inalta sosea din lume. Nu stiu daca e doar o lauda a lor dar intr-adevar ne va purta printr-un peisaj ireal pana in Pico Aquila la peste 4000m altitudiune.
Aerul e din ce in ce mai putin, la fel si gradele de afara asa ca raceala mea, draguta, reapare cu niste frisoane meseriase si cu o greutate teribila in respiratie.

Imaginile ce se perinda pe fereastra masinii ma fac, insa, sa uit de boala in timp ce aflu ca singura planta care reuseste sa faca fata conditiilor vitrege de afara se numeste Frailejon - un fel de tufe cu frunze grase si pufoase care seamana la culoare si consistenta cu conationala noastra Floare de Colt fiind insa mult mai viguroase.
Ajungem, in sfarsit, in punctul cel mai inalt al soselei unde intalnim o multime de tarabe care vand mii de reproduceri care mai de care mai kitchoase ale statuii in forma de condor ce domina platoul. Vreau si eu, totusi, o amintire de aici asa ca ma aleg cu o minunta cana de lut in forma de san de culoare neagra din care se bea prin … sfarc !
Soseaua incepe sa coboare spre Merida iar noi acceleram pentru ca trebuie sa prindem telecabina cu cel mai lung traseu din lume (?!), telecabina care ne va urca pana la cei 5007 m ai lui Bolivar. Traseul are vreo 12 km si o diferenta de nivel de peste 3000 de metri !

Nimeni nu stie la ce ora este ultima urcare asa ca fugim pana la statia de imbarcare si bineinteles ca tot ce mai putem face este sa ne uitam neputinciosi la usile care se inchid in fata noastra. Incercarile de ai convinge sa mai faca o urcare pentru niste vizitatori veniti de la mii de kilometri distanta se lovesc de explicatiile lor logice privind lungimea traseului care trebuie parcurs dus si intors. Deci ramane pe data viitoare.
Aurelio incearca sa ne consoleze promitind ca ne va duce intr-un loc special unde vom avea parte de o … masa speciala.
Iata-ne, deci, iar pe drum incercind sa aflam despre ce surpriza este vorba. Secretul este bine pastrat asa ca ne resemnam dupa ce aflam doar ca e vorba de o locatie speciala in care vom manca peste (bineinteles ca nu oceanic).
Mergem si iar mergem , foamea noastra creste si iar creste, cand deodata ne apare in fata un … castel. Ei bine nu e chiar de pe vremea cavalerilor dar sa stiti ca arata foarte autentic.
Parcam si suntem invitati inauntru de catre un stolnic, vornic sau ce o fi el. Ne instalam imprejurul unei mese imense din lemn masiv pe care apar imediat painicile si apa.

Baietii lanseaza comanda iar noi asteptam curiosi. In mod surprinzator nu dureaza prea mult si apare mult laudatul peste al zonei care este … pastrav la gratar !!!
Nu ne putem abtine si le explicam printre hohote de ras ca asa peste avem si noi acasa dar ii rugam sa nu fie dezamagiti pentru ca ne place foarte mult si ca locul e intr-adevar special.
…………………………………………………………………………………………………
Suntem rugati ca pentru ultima seara, la munte, sa pregatim o mancare romaneasca asa ca dupa ce excludem, din diverse motive, diferite mancaruri mai mult sau mai putin romanesti hotaram sa le pregatim o salata de vinete cu ardei copti
La faza cu pusul vinetelor direct pe flacara toata lumea ramane muta dar eu imi vad de treaba imperturbabil si reusesc sa termin in timp util un imens castron cu care plecam la chef.
Aici constatam, cu stupoare, ca nu avem…paine asa ca ei hotarasc, in corpore, ca vor manca salata mea cu turtele lor de malai prajite. Din pacate argumentele mele referitoare la incompatibilitate nu sunt interesante pentru ei asa ca toata lume infuleca cu nesat si-mi lauda creatia…
Mai e nevoie sa va spun ca a doua zi dimineata era coada la toaleta ?

toate capitolele aici: forum/topic.asp?TOPIC_ID=22558

autor: tata lu Toma -  membru al clubului Desprecopii.com - 
Toate drepturile rezervate - (c) desprecopii.com 2004

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️