Versiunea Danei

Dupã o poveste simplã, cu dragoste la prima vedere, ne-am cãsãtorit acum patru ani, pe când abia trecuserãm amândoi pragul fragil al celor 20 de primãveri. Prietenii ne spuneau „siamezii“, ironie care ascundea un mare adevãr, acela cã nimeni si nimic nu putea sã ne separe nici mãcar pentru câteva minute.

…Sarcina a fost minunatã pânã aproape de sapte luni, când au început problemele. Andi s-a nãscut prematur, prin cezarianã. De atunci, teama nebunã cã as putea sã-l pierd nu mã mai pãrãseste. Chiar si azi, când doctorul îmi spune cã e în afara oricãrui pericol, cã este perfect dezvoltat la 1 an si jumãtate cât are acum, nu-mi gãsesc linistea. Alerg cu el la medic pentru orice lucru care nu mi se pare în regulã. În plus, mã simt vinovatã, mã obsedeazã gândul cã poate Andi nu ar fi avut de suferit dacã ne-am fi zbenguit mai putin.

…Plângea mult când era mai mic. Adormea legãnat în brate si asta mã chinuia mult: de fricã sã nu pãteascã ceva, nu lãsam pe nimeni sã se apropie de el. Eram obsedatã de ideea cã trebuie sã controlez eu totul. Eu îi fãceam baie, eu îl culcam, eu îl plimbam si îi gãteam, eu îl hrãneam. Pãrintii nostri veneau sã-l vadã, sã-i aducã fructe, lapte, legume de la tarã, curate, fãrã chimicale. Se topeau de dragul nepotelului, dar nici pe ei nu-i lãsam sã-l atingã.

La început, Stefan era la fel de preocupat de copil ca si mine. Construise un aparat lângã pãtutul lui Andi sã-i pot auzi respiratia si din bucãtãrie, si din baie, si din patul nostru. Nu stiu când a început sã se simtã trãdat, sã aibã sentimentul cã e inutil, cã nu-i acord nici o atentie, ca si când el nu ar exista. La prima discutie, i-am spus cã este egoist. Cã avem un copil de crescut, un copil cu probleme care este si copilul lui, cã ar trebui sã înteleagã de ce nu am timp si pentru el. De la o vreme, nici nu se mai ceartã. Nu-mi mai vorbeste. Lumea îmi spune cã nu e bine, cã sã am grijã. Altfel s-ar putea sã-l pierd. Constat cã vine tot mai rar pe acasã, doar sã-mi lase bani. Nici nu se mai uitã la Andi. Recunosc cã mã simt singurã, cã mi-e greu. Cã mi-este dor de vremurile de altãdatã. Simt cã trebuie sã fac ceva sã fim o familie. Nu stiu unde am gresit.

Problema lui Stefan

Dana l-a trãdat. A iubit-o ca pe lumina ochilor. Nu a avut nevoie de nimeni altcineva pe lume. Marele lor paradis era acolo, acasã. Stia sã-l alinte, era dinamicã si viata era interesantã cu ea. Toti spuneau cã sunt niste „adevãrati“ si îi invidiau pentru asta.

Mergea si pe stadion cu el, la meciurile de fotbal ale echipei lui preferate.

O datã cu aparitia lui Andi, ea s-a schimbat cu totul. E drept cã aveau un copil ceva mai dificil, care cerea o îngrijire atentã. Dar niciodatã nu a lãsat pe nimeni, nici mãcar pe el, tatãl, sã-l atingã. Nici pe mama ei, nici pe mama lui.

A înteles cã micutul are nevoie de ea. A stat în umbrã asteptând, sperând cã, treptat, totul va reveni la normal! Nici nu vedea cã este si el acolo, în casã, cã este si el bun la ceva. L-a dat cu totul la o parte. Nu mai avea timp nici sã gãteascã si de aceea a început el sã facã de mâncare. A început sã stea mai mult la serviciu, sã prindã si ore suplimentare ca sã aibã bani. A descoperit astfel cã nu este bun decât de adus bani în casã. Ce, trebuie sã plângã ca Andi si sã fie bolnav pentru ca Dana sã-si aducã aminte cã existã si el? Dacã asa stau lucrurile, are prieteni pentru care înseamnã ceva. Asta este. Recunoaste cã nu se simte ca un tatã. A fost bun sã facã un copil si sentimentele sotiei sale pentru el s-au terminat dupã ce a avut ce si-a dorit, copilul. Ce rost mai are sã stea împreunã? Nu stie unde au gresit. 

Expertul ne spune

Conf. Dr. Petru Lisievici, specialist în probleme de dezvoltare umanã si consiliere:

• „Existã destul de multe cazuri în care aparitia unui copil poate perturba relatia dintre soti, mai ales când sunt foarte tineri si nepregãtiti, când este vorba de primul copil si când nu stiu sã comunice unul cu celãlalt. Dana, nu ai încredere, dar trebuie sã stii cã încrederea se construieste. Iubirea nu înlocuieste nici încrederea în tine si în perechea ta si nici sentimentul de sigurantã personalã.

• Orice încercare prin care trece familia este si un prilej de a construi încrederea reciprocã. Acordã-i încredere si îi acorzi responsabilitate, îl implici în ceea ce devine problema voastrã, nu doar a ta.

• Învatã sã comunici cu Stefan fãrã tensiuni. Construiti iarãsi canalul de comunicare între voi. Începe sã-i vorbesti fãrã ranchiunã. Spune ce simti, de ce crezi cã esti sau sunteti vinovati, despre teama ta si sentimentul de vinovãtie care încã te dominã si întreabã-l de ce se simte trãdat si ce îl nelinisteste. Ai grijã sã alegi un moment când sunteti doar voi doi. Recunoaste cã nici unul dintre voi nu a fãcut la vreme acest lucru. 

• Dã o sansã cuplului vostru, redã-i sentimentele de tatã.

• Povesteste-i despre cel mic, despre lupta ta de una singurã si despre clipele minunate de care l-ai privat. Cheamã-l sã-l vadã si sã se bucure de joaca lui, de curiozitãtile lui, de cuvintele pe care le spune, de nevoia lui Andi de-a avea tatã.

Cititoarele revistei Mami noastre comenteazã

Ce a fãcut Dana pentru copil e de admirat, dar era bine sã-l lase si pe Stefan sã se implice.

• E foarte greu sã ai azi un copil mic. Mai ales când are probleme. Eu înteleg cã a uitat de tot, chiar si de profesie, pentru a-l salva. Am si eu o fetitã care nu s-ar fi nãscut dacã ascultam sfaturile celor din jur. Mai ales cã pe vremea aceea nici nu eram cãsãtoritã. La noi, copilul a devenit un liant. Ne-am cãsãtorit dupã ce s-a nãscut, când partenerul meu a înteles ce minune s-a petrecut în viata noastrã si câtã nevoie are copilul de noi amândoi. Baia o pregãtim împreunã, uneori îi cântã el, alteori îi cânt eu. El face aprovizionãrile, el monitorizeazã vizitele si nu lasã sã fim deranjati. El se ceartã cu administratia cãminului pentru un resou în plus si pentru apã caldã. Dar trebuie sã stii sã-i spui ce astepti de la el, sã ai încredere, sã-i ceri ajutorul. Raluca, Timisoara, studentã si mamã a unui bebelus de 5 luni

•  Copilul salvat e cea mai mare cucerire a ei. E pãcat cã Stefan nu-si dã seama ce fericire este sã ai un copil normal. Poate vedea la TV sau într-un spital ce înseamnã un copil cu probleme, cu un handicap cât de mic. Iar dacã a fost în stare sã-l recupereze este meritul ei, iar el trebuie sã fie multumit cã sotia sa a reusit.

Având si eu un copil prematur, cu probleme, stiu ce înseamnã sã te întrebi la 8 luni dacã va trãi sau nu. Mama se simte vinovatã pentru tot ce i se întâmplã copilului. Pentru cã lipseste un fel de educatie a relatiei de cuplu. Partenerul trebuie sã-i fie alãturi. Are si ea partea ei de vinã, cã nu a stat de vorbã cu el, cã nu si-a împãrtãsit temerile. Greseala ei nu constã în faptul cã nu a lãsat pe nimeni sã se atingã de copil, ci în încãpãtânarea de a rãmâne singurã. Si ea se simte trãdatã pentru cã nu i se recunoaste meritul în salvarea copilului. E foarte important ca el sã-i recunoascã eforturile de pânã acum. Chiar dacã nu s-au bucurat împreunã de fiecare zâmbet al celui mic, nu-i nimic iremediabil pierdut. Pentru Andi, acum vine vremea primelor întrebãri si e o bucurie imensã sã simti cum se lipeste de tine si descoperã lumea. Stefan poate sã-l învete primele pase de fotbal si sã-i vadã satisfactia când nimereste cu mingea în poartã. Sunt bucurii pe care un tatã nu le poate întâlni în altã parte. Despina, profesoarã, Râmnicu-Vâlcea, mamã a douã studente

Contributiile omunitatii despreCopii.com

Pe acest forum: In unul sau in doi... mergem mai departe!, puteti citi despre situatii, despre sperante, deziluzii. Viata in doi nu este usoara si necesita multe compromisuri din partea celor care impart impreuna sarea si zaharul. Mai jos puteti citi citeva ganduri si framantari legate de acest subiect:

Dragele mele, sunt intr-o mare dilema : nu stiu daca sa divortez sau nu? Am mai scris eu despre faptul ca nu ma mai inteleg deloc cu sotul meu si deja nu-l mai suport deloc, este ata de insensibil, nu mai stiu o vorba buna de la el de cel putin un an de zile, este tot timpul maracanos si prost dispus, ma critica non-stop, nu gaseste ceva bun in ceea ce fac, si Dumnezeu stie ca fac eforturi ca totul sa fie bine, ne certam ingrozitor de la bani, parca a devenit un Hagi-Tudose, nimic nu mai este cum era, numai Maria mea ma mai bucura, ca altfel...ma apuca disperarea si nu stiu daca este doar o perioada foarte grea pentru amandoi, o ratacire a lui(sunt sigura ca nu are pe altcineva) si daca trebuie sa mai astept putin sau s-o rup acum definitiv, totusi nu pot trai doar ca o mama cand am si un barbat alaturi, nu? simt si eu nevoia de a fi femeie, sa ma simt femeia lui iubita, dar nici pomeneala, din-potriva...eu cred ca inca ma mai iubeste dar nu-l pot trezi din somnul adanc in care a intrat...as vrea sa ne despartim o perioada de proba, dar nu este posibil, el spune ca atunci cand o facem, o facem definitiv si gata, probabil ii erste teama si de gura lumii(parinti, frati, socri, etc), pe urma nici el nu are unde se duce, nici eu cu copilul, este casa lui asa ca nu-l pot da afara...stiu ca sunt mai multe fete de pe aici care trec prin situatii similare..poate stiti voi o modalitate de scuturat/trezit...sau cum sa-l conving sa mergem la un psiholog....mai mult el ca eu va am pe voi, ha,ha...oricum eu am mai mers la un psiholog si el mi-a spus ca nu sunt eu de vina, ca trebuie sa-l conving si pe el sa mearga dar nu pot...ce sa fac, nu mai pot traii asa... :-(( RoxanaL

*******

Draga Rox, eu am mai citit mesajul asta al tau si ma tot codesc, sa-ti spun parerea mea...sau nu.
Ei, o sa ti-o spun, totusi....
Eu am trecut printr-o forma mai usoara de depresie, nu mi-a trecut insa decat o fractiune de secunda prin cap "divortul", in primul rand pentru ca-l iubesc, dar mai ales pentru ca mi-am amintit ca la inceputul casniciei mi-am spus in sinea mea: DA, are si defecte, asta e, dar pot trai cu ele.
Si uite ca vin si momente cand nu mai poti suporta, cand se aduna toate belelele si trebuie sa le descurci singura....si ce sa faci mai intai: sa inebunesti de una singura, sau sa inebuniti in grup?
Aaa, si chestia cu psihologul, pai de ce nu te ajuta sa iesi din situatia asta fara sotz, daca astea-s datele problemei, ...mi se pare ca triseaza...in sfarsit.
Parerea mea este ca trebuie sa ai RABDARE. Du-te la cumparaturi si fa-ti cateva mofturi (este modul cel mai relaxant de a iesi din depresii), apoi gaseste o prietena cu care sa iesi la un restaurant, la Mall-la un film. Trebuie sa iesi din starea asta de inchistare psihica. Esti neagra de furie? Du-te si macheaza-te si iesi in oras, las-o pe Maria cu femeia sau cu mama (soacra) sau vezi tu.
Dupa ce incepi sa vezi lucrurile altfel, discuta cu sotul despre problema voastra, vei vedea ca discutia o vei putea purrtta mai bine, vei fi mai clara in gandire. Pune un pic de distanta intre tine si problema, ca sa ajungi la rezultatul dorit.

Eu iti doresc sa iesi din starea asta si iti garantez ca va fi ok, pentru ca am trecut prin asta si asa a fost!!

Te sarutam cu drag, Vilma si Anca.

*******

Draga Roxi,
Nu doresc nimanui sa traca prin experienta unui divort, si mai ales cind sunt copii la mijloc. Spun asta pentru ca stiu ce inseamna (parintii mei au divortat cind eu aveam 12-13 ani).Din cate imi dau eu seama situatia dureaza de ceva vrema(un an?) si vorba romanului:boala lunga-moarte sigura!Deja e un semnal de alarma!Sfaturile primite de la celelalte fete sunt foarte bune...dar numai tu stii ce-i in sufletul tau.Marturisesc c-am trecut si eu printr-un impas asemanator, inainte de a avea copilul.Acumulasem si eu si sotul meu mult stres de la lucrurile cotidiene, faptul ca mama mea era foarte bolnava ma facea sa fiu mai mul pe drumuri si cam neglijam treburile gospodaresti, oboseala-si spunea cuvantul si colac peste pupaza soacra mea(care de altfel este o femeie foarte buna)ma facea sa ma simt ca dracu! Atunci a explodat mamaliga si solutia a fost o despartire temporara!Culmea, a dat rezultate !!!!!M-am lasat iar recucerita incetul cu incetul si am redevenit iar doi indragostiti...apoi a venit Ruxandra (fetita mea)! Acum totul este bine si nimeni nu-si mai aduce aminte de ce-a fost !Totul e sa ai rabdare si sa lasi lucrurile sa evolueze de la sine...tu le dai doar cate un mic impuls si le indrepti spre directia dorita !!!!
Pe de alta parte e adevarat ca si el trebuie sa coopereze. Daca nu vrea s-o faca "e ceva putred in Danemarca!"Eu nu te sfatuiesc sa faci ca mine!Ti-am impartasit din experienta mea ca sa vezi cum am procedat eu...poate tu vei alege o cale mai buna si mai simpla.Singurul lucru important este ca amandoi va trebui sa faceti ceva in sensul asta...si sa mergeti in aceeasi directie!
Sper ca totul sa se rezolve si sa fiti fericiti in continuare...daca nu, capul sus, privirea inainte, nu te umili, si fii barbata
Eu cred canu-i atat de negru !
Pe curand, Piskot

*******

Draga Roxana, eu cred ca ti-am mai scris si pe mail despre problema asta cu sotul. Din cate am citit eu parca il vad pe-al meu acu 2 ani. Blocaj total nu mai scoteam de la el nimic bun, doar "nu te mai iubesc". Asa cum a mai spus cineva aici solutia a fost despartire temporara. Am invatat amandoi o multime de chestii care fac casnicia sa mearga.
Nu stiu daca divortul e o solutie.Eu uitandu-ma acum la familia mea reantregita, gandindu-ma la bebeul ce va veni pot spune ca nu. Si ma felicit ca am avut putere (de fapt amandoi)sa trecem peste probleme si sa ne regasim impreuna.
Pentru tine insa solutia o poti gasi doar tu.
Dupa cate am inteles la voi problema despartirii nu se poate pune. Incearca insa sa te detasezi tu, atat de el cat si de problemele voastre. Si mai ales incearca sa nu mai astepti nimic de la el. Sa nu mai ai nici o pretentie, eu cred ca in acel moment el se va schimba.
Am ajuns la concluzia asta dupa discutiile cu sotul meu si cu cei care i-au fost aproape pe timpul despartirii. Cred ca atunci s-a aflat pur si simplu intr-un blocaj. Si este la fel de adevarat ca orice facea nu era suficient. Daca aduce flori, a pai ce crezi ca poti sa aduci o floare si gata, pai gunoiul nu l-ai vazut ca se revarsa, daca duce gunoiul si face treaba in casa, pai ce crezi ca eu nu sunt si femeie am si eu nevoie de tandrete si de romantism si uite asa taca taca nimic nu ma multumea. Da asta am fost. cred ca aici e problema ajungem sa dam vina pe celalalt de tot ce nu mai putem noi face. Si nu ne punem nici o clipa problema ca poate cerem prea mult de la noi si de la partener. Acum pot petrece o seara romantica si cu gunoiul adunat in 2, 3 saci ca nare cine sa-l duca. Cam asta am invatat eu.  Sumisa

*******

Dragele mele, va multumesc pentru raspunsuri, desii mai nimic nu pot pune in practica...de fapt asteptam de la voi, macar de la voi, ca din alta parte...un semn de intelegere, si evident ca nu m-ati dezamagit, va multumesc din suflet ca-ti fost alaturi de mine...
sotul meu nu recunoaste ca ar avea o problema, pentru el, toate sunt clare : de cand ne-am casatorit, eu m-am schimbat ingrozitor de tare, sunt rea, grasa, cheltuitoare, tampita, etc...el este bine mersi, un barbat perfect dar nu are cine sa-l aprecieze...asa ca in conditiile date, nu stiu daca se mai poate rezolva ceva...adevarul este ca ma zbat sa ies dintr-o situatie cel putin tampita, cu multe incertitudini si probleme..si sper sa reusesc...mi-ar place sa cred ca trece si el printr-o pasa proasta si ca inca ma iubeste si ca nu vrea sa ma piarda...mi-ar place tare mult sa cred dar deja imi dau seama ca nu mai percep realitatea foarte bine...el este un om foarte dificil si in conditii normale, dar acum, nu mai spun...deci nici vorba de recucerire sau altceva, nu mai este interesat deloc de mine, eventual doar pe post de papusa gonflabila...sau in lipsa de altceva mai bun...problema este ca eu nu mai pot sta asa si nu vad modalitatea de rezolvare...ma impresoara toate problemele si nu stiu daca o sa pot lua decizia corecta si probabil ca indiferent care v-a fi aceea intotdeauna o sa ma intreb daca am luat-o pe cea corecta....va pupic dulce si va multumesc pentru tot,
cu drag,RoxanaL

*******

Draga Roxana,

Barbatii in general am vazut ca sint mai ciudati. Au impresia ca totul li se cuvine si au anumite idei preconcepute despre sotii. Dar in timp se pot schimba... dar unii nu se schimba. Eu nu sint de principiu sa-l "lugu-lugu", dar nici sa-i tai toate sansele. Poate ar fi buna ideea cu psihologul, dar sa mergeti amindoi odata. Ai putea sa-l santajezi un pic, sa-i zici ca daca nu merge atunci divortezi ? Nu stiu daca e o idee prea buna, depinde si de firea lui, tu il stii mai bine. Trebuie sa incerci sa vorbesti cu el, sa-i spui calm ce te deranjeaza, sa incerci sa nu te infurii... Dar daca dupa mai multe discutii n-ajungi la nici un rezultat, numai cred ca merita efortul, desi fiind vorba si de Maria, orice efort e meritat... Dar decit o familie in care parintii se poarta urit unul cu celalalt, se jignesc... stiu si eu !
F. important e sa ai grija ca Maria sa nu fie de fata la certurile voastre, eventual sa stabiliti macar in acest sens o intelegere, ca voi poate o sa uitati certurile, dar ea niciodata.Pupici, Karina

*******

Dragelor, nu rabd toate astea doar pentru a nu ramane Maria fara tata ci pentru ca tot sper ca este ceva de moment si ca ne revenim, doar am promis la inceput :"si la bine si la rau" deci....am uitat sa mentionez ca si eu l-am mai jignit pe el, dar doar cund nu mai pot suporta provocarea, in rest incerc sa ma port cat mai frumos si mai dragastos...dar spune-ti voi, a fost ziua mea pe 9 iulie, din pacate nu am petrecut deloc, ba dimpotriva, eram cu Maria in spital...a uitat cu desavarsire, abia tarziu si-a adus aminte cand mi-a spus altcineva, nu ca vroiam cine stie ce, mai ales in conditiile alea nu-mi ardea de nimic dar macar asa, sa stiu ca s-a gandit...nici mai tarziu, dupa cateva zile cand am trecut de probleme nu mi-a adus nici macar o floare, dar apoi altceva, nici nu mai zic...nu va mai spun ca nu vad o floare, nimic, eu ii cumpar mici bunatati care stiu ca-i plac si el urla la mine ca-i cheltuiesc banii pe prostii ca lui nu-i trebuie, spune-ti voi, nu-i grobian? Evident ca are si parti bune dar deja nu se mai vad de murdarie...Catalina, da, el stie, nu este prima oara cand ii spun ca daca nu se schimba eu il parasesc, dar probabil ca este precum zicala :"lupu-si schimba parul da' naravul ba" adica un timp se poarta mai frumos si pe urma iar o ia razna, revine la comportamentul "normal" si daca la-i asculta..el este un mielusel nevinovat si eu lupul cel rau...si multi il cred pentru ca eu ma infurii si ridic tonul dar imi trece repede...si nu fac asa urat doar ca ma revolt si el zice :"dar ce-ai cu mine? de parca as fi nebuna..deci multi chiar cred ca el este nevinovat, mititelul...
cam asta-i..RoxanaL

*******

sursa articolului: Revista MAMI si comunitatea despreCopii.com

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️