Sunt dependentă de soțul meu - Jurnal de căsnicie
Sunt dependentă de soțul meu - Jurnal de căsnicie
Aș putea spune în momentul de față că am o viață împlinită. M-am căsătorit recent cu un bărbat care mă iubește, pe care îl iubesc și cu care, în ciuda opoziției lui, am un copil extraordinar pe care îl iubim amândoi. Problema este că niciodată nu poți ști ce îți oferă viața. Dacă ar fi să mă despart de el, practic nu știu cum aș mai putea trăi...
Sunt dependenta de soțul meu - Jurnal de căsnicie...
Ne-am cunoscut pe Internet
Relația noastră a fost și este neobișnuită. Ne-am cunoscut pe Internet. El voia o femeie stabilă, ca să nu existe complicații, eu avusesem parte de câteva relații pasagere în care doar eu mă implicasem. A fost singurul care mi-a răspuns la afecțiune fără să se sperie, cum făceau cei dinaintea lui.
Când mama a încercat să îmi restricționeze relația cu el, am luat pastile. A venit la spital, m-am externat, și la 3 săptămâni după ce ne-am cunoscut, m-am mutat la el. Ca să scap de gura mamei, speriată că dezvoltam o obsesie neadecvată pentru acest bărbat. Au urmat multe episoade de certuri și împăcări. Am rămas însărcinată, nu pentru că voiam, ci pentru că luam niște contraceptive locale ineficiente.
Nici până în ziua de azi nu cred că i-am îndepărtat ideea că am făcut-o special ca să-l prind în lat. El nu a vrut copil, a zis că ar vrea să mai aștepte, să mai profite de niște ani.
Eu nu am vrut să fac avort, nu pentru că aș fi credincioasă, ci pentru că a omorî un embrion de câteva săptămâni mi se pare la fel de criminal ca și a omorî un adult. Acesta este principiul meu.
El a jurat că ne despărțim, dar pentru că mă iubea nu a făcut-o. Am născut un îngeraș scump și acum nu mai regretă nimeni nimic.
Ne-am căsătorit și avem o viață minunată împreună.
Când eram în luna a 7-a de sarcină, ne-am certat, el a plecat singur în concediu, iar eu am trecut printr-un moment dificil în care nu am putut să mănânc nimic și am recurs din nou la pastile. De data asta am fost aproape să mor. Nu concepeam viața fără el, nu mă interesa copilul, nimic altceva.
Din fericire, el s-a întors la mine. Nu știu nici până azi dacă a făcut-o din dragoste sau din milă. Cred că din dragoste, pentru că dacă nu simțea nimic, nu l-ar fi interesat disperarea și nefericirea mea.
Când credeam că totul este perfect, a venit ziua de Revelion, când s-a dat la cea mai bună prietenă, nașa copilului, martora la cununie, care îi făcea, din câte am înțeles, ochi dulci de mult timp, și aproape am ajuns să ne despărțim de data asta. El credea sincer că este îndrăgostit de ea și că trebuie să plece pentru ca lucrurile să fie bune între ei. Dar nu a putut să mă vadă plecând. Și suntem împreună.
Problema este că nu știu ce aș face fără el. Eu nu am o viață separată. Stau cu el și cu bebelușul, mă învârt în cercul lui de prieteni, mă distrez cu el, dorm cu el în brațe, îmi petrec fiecare moment liber cu el, inclusiv vacanțele... Practic, dacă ne-am despărți, nu aș mai avea nimic și pe nimeni pentru care să trăiesc.
Mama este bolnavă psihic și nu aș putea să stau cu ea. Copilul este mic. Dacă aș dispărea, tatăl și bunicii lui ar avea grijă de el, pentru că îl iubesc la nebunie.
Nu știu cum aș putea să scap de această dependență... fără să încetez să-l iubesc! Practic, el este întreaga mea viață. Dacă ar dispărea... m-aș prăbuși în abis... 😔.Nu stiu cum pot iesi din aceasta depresie...
Cele mai bune sfaturi le primesti de la cei care nu te cunosc - Cateva pareri si ganduri - Comunitatea Desprecopii.com:
.jpg)
În primul rând, te-aș sfătui să consulți un psiholog... sigur ai niște probleme... și spun asta bazându-mă pe acțiunile tale de suicid.
Apoi... te-aș considera extrem de egoistă, te gândești doar la tine, la confortul tău, la viața ta... spun asta nu doar gândindu-mă la faptul că vrei să-l ai pe soț alături de tine recurgând chiar și la șantaj, ci mai ales la gestul tău de a lua pastile CÂND ERAI INSĂRCINATĂ!!! În acel moment pentru tine, copilașul acela, pe care spui că îl doreai, nu a contat absolut deloc!
În momentul în care devii mamă, nici nu îndrăznești să te gândești la vreun act de sinucidere... pentru că NIMENI pe lumea asta nu îți va putea crește puiul așa cum îți dorești tu... iar tu deja te gândești în grija cui să-l lași...
Una peste alta... soțul tău te va părăsi la un moment dat, oricât de multe pastile ai lua! Înțeleg că el te acuză de faptul că l-ai cam păcălit rămânând însărcinată și se consideră șantajat prin gesturile tale. Cum crezi că poate un om normal iubi o piatră de moară pe care o poartă permanent legată de gât?
Și eu îmi iubesc soțul, la fel ca multe dintre femei, dar nu ne agățăm de viața lui cu orice preț... asta este o atitudine absolut nesănătoasă pentru oricare, inclusiv pentru viața de familie în sine.
Mergi la un medic și "căuta-te!" mai ales că ai și antecedente în familie! 🙏(tora97)
O sa indraznesc sa iti raspund eu.
După părerea mea, ești implicată într-o relație bolnavă, toxică. Așa a fost de la început, și cred că mama ta a avut dreptate în prima fază, când a încercat să te tempereze și să vă despartă.
În primul rând, încercările tale repetate de suicid ar fi trebuit să vă pună pe gânduri pe toți, și ar fi trebuit să fii îndrumată către ajutor de specialitate.
În al doilea rând, deși s-ar putea să interpretezi la modul... urât ceea ce îți spun eu acum, consider că un alt punct de cotitură în viața ta a fost cel în care ai rămas însărcinată. Nu cred că în acea fază erai pregătită să ai un copil, atâta timp cât tu nu ești deocamdată capabilă să ai grijă de tine și de sufletul tău. Mai mult decât atât, erai implicată la acea oră într-o relație nesigură, pe care nimeni nu părea să o susțină, și aveai alături un bărbat care nu își dorea acest copil. În asemenea condiții, părerea mea sinceră este că nu te încăpățânezi să aduci pe lume un copil decât dacă ești dispusă să-l crești ca mamă singură. Lucru pe care tu nu erai dispusă să-l faci. Îți dai seama cât de ipocrit sună să afirmi că nu ai vrut să întrerupi sarcina pentru că nu vezi nicio diferență între a ucide un embrion și un adult, și apoi să iei pastile în luna a 7-a, când deja era vorba de mult mai mult decât un embrion, pentru că bărbatul de lângă tine... începe să se țină de cuvânt, pleacă, în condițiile în care oricum îți spusese că el pleacă dacă tu alegi să faci acest copil?
Nu e vina nimănui că tu nu ai o viață a ta. Înainte să apară acest bărbat, aveai o viață? Ce vârstă are copilul, de ce stai cu el în casă non-stop? Când s-a declanșat boala mamei tale, în ce constă ea, și de ce consideri că declanșarea acestei boli nu te... privește și nu te atinge în niciun fel? Socrii tăi există, locuiesc în același oraș cu voi, pot sta 4 ore pe zi cu copilul? Ce job ai avut înainte de naștere și când ai renunțat la el? Te mai întorci la job când copilul va fi destul de mare?
Mie mi se pare că nu îți asumi deloc rolul de adult, cu responsabilitățile aferente, și că soțul tău este cel puțin inconștient dacă te lasă să te zvârcolești astfel de la o zi la alta, singurul tău reper fiind programul lui la serviciu și un copil pe care era să-l omori odată cu tine.
În plus, incidentul cu nasa mă face să cred că soțul tău este un bărbat slab și da, aș lua mai în considerare varianta că tolerează această situație mai mult pentru copil și din milă pentru tine.
Așadar, iartă-mă pentru sinceritate, dar am fost și eu într-o situație de dependență de un bărbat, și chiar dacă nu am ajuns la acte disperate cum ar fi tentativele tale de sinucidere, acum, că m-am desprins și am o relație normală și funcțională, mă uit în urmă și văd foarte clar toate semnele care ar fi trebuit să mă îngrijoreze pe atunci. Cred că pur și simplu este timpul să te trezești, să deschizi ochii și să te deschizi tu spre toate experiențele de viață care te așteaptă. Nu îți cere nimeni să te desparți de el, doar să deschizi ochii și să te deschizi tu spre toate experiențele de viață care te așteaptă. Și NEAPĂRAT consulta un psiholog; ai nevoie de cineva să te îndrume pe această cale. (pisigri)
draga mea,
nu te supara, dar eu cred ca intr-adevar ai ceva probleme...iar faptul ca pe undeva ai inceput sa le constientizezi (dar foarte ciudat, te contrazici...)este un lucru bun, ramane de vazut si daca vei face ceva astfel incat sa revii cumva la normal...
este posibil sa fii afectata si de faptul ca, asa cum ai scris, mama ta este bolnava psihic...nu ai scris exact despre ce boala este vorba, gandeste-te ca poate ai mostenit si tu ceva...sau poti fi in acest moment in perioada de depresie post-natala...
iar faptul ca ai luat pastile fiind insarcinata in luna a 7-a - CRIMA CURATA !!!! cum ramane cu faza cu avortul, embrionul, etc. ? te cam contrazici singura...macar esti sigura ca gestul tau necugetat nu l-a afectat pe copil (adica este normal dezvoltat fizic si psihic pentru varsta lui?)
ar trebui sa incepi sa te gandesti mai mult la ceea ce vrei TU de la viata in general, nu pot sa cred ca te consideri o nulitate si ca existi doar pentru a-l iubi pe acest om...deja ti-ai facut calculele ce s-ar intampla cu copilul daca tu nu ai mai fi...total aberant, adica acest copil nu merita sa aiba alaturi o mama, care sa-l ocroteasca si sa-i ofere toata dragostea ei ?!?
ce, s-au terminat barbatii pe lumea asta si tu nu mai poti fara el ? dar tu chiar nu ai personalitate, mandrie, respect de sine ? esti carpa lui de sters pe jos, face ce vrea cu tine ?
iar sotul tau, scuza-ma, dar cred nu stie ce-i de capul lui...ba nu vrea copil, ba vrea....ba pleaca, ba se intoarce....ba te iubeste, ba face ochi dulci primei femei atragatoare din jurul lui...apropos, cati ani aveti fiecare ?
ai incercat vreodata sa discuti serios cu el ? sa vezi exact ce simte el pentru tine, ce inseamna viata de familie pentru el, rolul de sot si de tata ?
pe de alta parte, poate ca si el are niste semne de intrebare vis-a-vis de sanatatea ta mintala...si decat sa-ti provoace alte tentative de sinucidere, te lasa sa crezi si sa faci ce vrei tu...
incearca sa-ti organizezi viata astfel incat sa cunosti oameni noi, sa faci ceva care sa-ti placa cu adevarat, gaseste prieteni alaturi de care sa te simti bine ca OM, cauta-ti un job part-time sau ia-ti de lucru acasa, implica-te sa te dezvolti pe plan personal si profesional...
decat sa te lamentezi "aoleu, ce ma fac eu daca ma paraseste sotul, n-am pentru cine sau ce sa traiesc, mai bine dispar decat sa mai traiesc, ca si-asa copilul are cine sa mi-l creasca", mai bine mergi la un specialist, discuta deschis despre problemele pe care le ai (si pe care simt, cumva, ca nu le-ai spus pe toate...), fa terapie si incearca sa-ti schimbi modul de a gandi si actiona...in primul rand pentru binele copilului tau...
te-ai gandit macar un moment, daca tu mori pentru ca el te paraseste, ce i se va spune acestui copil cand va afla adevarul si va intreba ce s-a intamplat cu mama lui? "mama ta si-a luat viata pentru ca a parasit-o tatal tau...nu a crezut de cuviinta ca trebuie sa ia viata in piept si sa aiba grija de tine...era si cam nebuna, saraca...a mai incercat de 2 ori sa se sinucida..." (CorinaDani)
Ad-Extra3:
*********************************
Urmariti discutia si scrieti-va parerea la acest topic sunt dependenta de sotul meu
Despre casnicie - mai cititi
6 greseli care ruineaza o casnicie
9 lucruri despre casatorie pe care nu ti le spune nimeni inainte de nunta
Semnele unei relatii de cuplu sanatoase
Forumul In 1 sau in 2 mergem mai departe
In unul sau in doi... mergem mai departe! Probleme cu casnicia, suport, incurajari, pareri ... nu ezitati si usurati-va gandurile aici!
Ad-Extra3:
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Ultimile 8 comentarii
se pare ca nu citeste nimeni acest saite
vreau sa imi depan si eu aici putin din necazul meu si poate cineva imi va da un sfat ce as putea sa fac ..am o fetitza de 3 anisori cu primul prieten cu care am fost impreuna 7 ani..toate lucrurile au fost bune si frumoase numai ca in cei 7 ani baiatul nu a lucrat deloc..era o persoana buna linistita,ascultatoare,iubitoare etc..dar eu radiam d nervi ptr faptul ca lui nu ai placea munka..eu am tinut casa masa fetitza si pe el timp de 7 ani..nu imi pare rau imi pare rau ca nu a fost sa fie..nemultumita de faptul ca nu muncea am renuntat si ne-am despartit..la ceva timp am inceput o relatie cu altcineva din care a rezultat inka un copil am un baietel de 3 luni..totul a fost bine si frumos pana aproape in momentul sa nasc aveam 6 luni cand au inceput certuri,venea tarziu de la servici fata de alta daca ,simteam cum ma minte si vedeam cum ascunde bani prin masina lui si prin alte parti,tipam si urlam de ce nu ajunge la timp acasa sau macar de ce nu ma suna sa imi spuna unde este caci vreau sa spun ca nici nu ma suna si nici nu imi raspundea daca il sunam eu..si eu inebuneam pe zi ce trece cu toate astea nam cedat de atunci ptr faptul ca ma gandeam ca mai am si fetitza si acum inka un copil si ptr faptul ca uneori sunt inebunita dupa el,uneori am senzatia ca nu pot trai si nu ma pot misca fara prezenta lui..atunci cand ajungea tarziu plangeam si disperam oare unde este ce face cu cine este,apoi vedeam ca sia ascus ceva bani prin masina sau stiu eu unde,mai atre plangeam mai tare tipam si fara nici un folos el parca imi si radea in fatza insa la scurt timp daca ma lua in brete sau se apropia d mine eram ca o pisicutza nu mai spuneam nimik,,insa atunci cand sunt sigura ma gandesc la toate astea si vad ca relatia scartie din toate partile zilele trecute a venit din noua tarziu din nou nu mia raspuns la telefon din nou bani gasiti in masina si din nou cearta plus pana sa vina acasa am avut senzatia ca vreau sa imi iau viata si ca nu mai pot trai asa plangeam si am luat un cutit am vrut sa imi tai venele dar nu am reusit caci nu mai sunt ascutite de foarte mult timp efectiv nici nu mia facut macar o zgarietura..am renuntat mam dus in baie sa caut ol lama si el d obicei nu se berbereste cu lama asa ca a,m scos o lama de la big si am dat cu ea pe una din vene din camera alaturata am auzit plansul bebelusului meu de 3 luni care am pus repede ceva pe mana ca imi curgea sange si am fugit la el mam uitat in ochi lui si am stiut ca nu fac bine sa imi doresc moartea ,,sunt foarte tanara am 24 d ani ..nu sunt nici schioapa si nici urata dar nu stiu de ce am ajuns pana aici sunt eu prea orbita d iubire sau dependenta d el sau ce se intampla de fapt..imi iubesc copilasi mai mult ca si viata mea sau mai bine spus mai presus de orice daca nu as fi auzit glasul lui acuma in momentul de fata nu mai scriam aici eram deja undela la ceva metri in pamant..dar un ingeras ca el ma oprit sa fac asta ..dupa ce am realizat ca nu e bine mam asezat pe scaun si am spus ca nu e bine ce fac ca am 2 copilasi frumosi si micutzi care merita sa traoesc ptr ei,problema este cum pot supravietui cand vad atatea minciu si atatea lipsuri de acasa ma streseaza ma terorizeaza gandurile si pur si simplu uneori simt ca ma omoara..de durere..am incercat sa fiu indiferenta dar nu am reusit din contra mai tare mam disperat si el parca uneori simt ca si mai extra face ceea ce face ca sa ma termine sau nu stiu daca asa ceva se mai numeste iubire..imi doresc sa plec dar ma gandesc ca am 2 copii si e foarte greu ,trebuie sa plec caci imi e frica sa nu imi sfarsesc viata in curand ceea ce nu imi doresc cel mai mult decat sa fiu in viata ptr copii mei..nu stiu daca sunt nebuna daca sunt geloasa sau daca am o obsesie ptr el..de asta miam dorit sa scriu pe acest forum..spera ca din putinul ce am povestit sa mi se raspunda cate ceva..va multumesc..
buna
mi-ar placea sa stam mai mult de vorba ID-ul meu de mess este isami2011@yyahoo.comCred ca am o solutie la problema ta.
Marea ta problema este ca nu ai servicu si nu socializezi cu femei.Alfel nu aveai nici un motiv sa afirmi ca esti dependenta de sot.lui ii convine situatia de dependenta? Afectiva,emotionala,financiara? sigur nu.trebuia sa spui ca vrei sa ii implementezi sentimentul de paternitate pe care nu il are si te guduri pe langa el chiar si atunci cand iti face rau... poateDaca el nu va accepta dependenta ta stii bine ce va urma: te va minti si insela la tot pasul,de fata cu tine chiar va face lucruri reprobabile sa iti reprimi acea
Problema : induiosatoare ,de altfel, a aparut la cateva zile dupa ce l-ai
draga mea te inteleg foarte bine dar asta nu inseamna ca ai dreptate.n-am sa-ti spun ca altele sa te duci la psiholog,probabil ai inteles deja asta.daca nu te gandesti la tine, gandeste-te la copilul tau,cata nevoie are de tine.iti spun ca nici eu n-as putea sa traiesc fara sotul meu,probabil as inebuni dar niciodata nu m-as gandi sa-mi iau viata si asta mai ales datorita faptului ca port in pantece un sufletel.ma voi stradui toata viata sa fiu sanatoasa si sa muncesc pentru el asa cum au facut-o si parintii mei pentru mine si asa cum e normal sa o faca orice parinte.crede-ma ca nu stiu ce as face fara sotul meu, care e totl, dar oricum nu mi-as lua viata.gandeste pozitiv si lupta.nu te lasa doborata de dragul copilului tau.
ai cel bun si mai important motiv sa traiesti:copilul pe care l'ai purtat,l'ai nascut si crescut pana acum.chiar crezi ca poate altcineva sa il iubeasca mai mult decat propria'i mama???bunicii sunt bunici iar sotul... dak tu zici ca ai disparea,ar putea foarte bine sa ii aduca o mama adoptiva(mai ales la cate ti'a facut).ai grija mare de copil:te'ai chinuit sa il aduci p lume... e cel mai bun lucru care ti s'a intamplat!
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII