Nasterea puiului meu - o poveste cu greutati, cu bune si cu rele. Dar de aici totul va fi bine! Trebuie!

TEMA: Nasterea unei stele | 0 | 22/6/2021

A trecut atat de mult timp de cand burtica frumoasa si saltareata s-a metamorfozat intr-un baietel superb si activ. Dar inceputul a fost greu.

Eram în extaz, dar totodată muream de frică, fiindcă văzusem un clip cu un copil cu teratom pe care nu l-au putut scoate în timp util din cauza tumorei și a murit. Aveam emoțiile din lume... când am auzit: îl scoatem, în minte mi se derulau toate rugăciunile posibile. Am auzit un țipăt. Cel mai frumos țipăt pe care l-am auzit vreodată în viața mea. Lacrimile îmi curgeau haotice pe obraji. Ardeam. Eram mamă. Totuși, încă nu ieșise, mă rugam să fie gata. La un momentdat țipătul s-a transferat undeva în dreapta. Am înțeles că a ieșit. Eram atât de fericită. Mă chinuiam să văd ceva. Nu vedeam nimic. Era 16.15 min. După câteva minute, strigătul s-a îndreptat spre mine, pentru a se opri când a ajuns la mine. Atunci l-am văzut: un suflețel pur, superb. Îl admiram și plângeam de fericire. Era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată. Nu am văzut tumora, era în fașă. Copilul era superb. I-am sărutat bărbița și plângeam. El era liniștit. NU mai zicea nimic. Când l-au luat, a început iar să plângă...

În 21 ianuarie eram extrem de răcită
Dimineața ne-am îmbrăcat să mergem la control
Verdictul: contracții puternice
Urma să devin mama
L-am văzut: un suflețel pur, superb
A venit și tăticul
Zilnic ne rugam să îl opereze... și plângeam
Era perfect!
Acum facem 3 luni

A trecut atat de mult timp de cand burtica frumoasa si saltareata s-a metamorfozat intr-un baietel superb si activ. Mi-am propus de mult să scriu povestea întâlnirii noastre, însă de fiecare dată oboseala a câștigat. Deși mâine împlinim 3 luni, încă nu ne-am pus pe picioare în sensul echilibrării ritmului circadian.

Dar, cum acum puiul mic doarme, voi încerca să vă scriu, pe scurt, povestea noastră.

În 21 ianuarie eram extrem de răcită

A doua zi urma să merg la control, ultimul înainte de naștere - care era programată pentru 29 ianuarie. Suportasem o noapte grea. Eram înfundată, nu puteam respira, burta mă durea, dar nu în mod deosebit. Nu mai știam ce nu mă doare, aveam frisoane... și spre dimineață am observat un lichid pe care l-am considerat a fi semn de incontinență (dat fiind ca ajunsesem rotundă ca un balon). Hainele mă strângeau, ghetele mi se rupseseră de tot aproape, nu mai rezistau tensiunii, picioarele mi-erau butuci.

Înainte de a mă culca am făcut mâncare pentru câteva zile, m-am epilat complet... ceva îmi spunea că nu mă voi mai întoarce acasă. Nu știu de ce aveam sentimentul acesta...

Dimineața ne-am îmbrăcat să mergem la control

Era frig...dar nu mai simțeam. În metrou dezastru... iar am stat o grămadă la Universitate să schimbăm spre Victoriei. Pentru prima dată mi s-a oferit un loc în metrou. Mă simțeam doar obosită, nimic altceva. Am ajuns în final la Filantropia. După 40 min am intrat la control. Zâmbetul doctorei pierea încet, dar nu a vrut să trădeze nimic. A chemat-o pe rezidentă și mi-a spus ca trebuie să fac niște analize...ceva de stres la copil. Am zis că sigur e teratomul care face probleme.

Verdictul: contracții puternice

Mi-au luat niște sânge și m-au pus pe o masă cu niște cabluri pe mine. Atunci am aflat că am contracții... și încă puternice. Asta văzuse doctora. M-a pus să mănânc ceva și să revin să mai facem o dată testul. Mâncasem doar un ou fiert la 6 și era deja 11. Așadar, dupa jumătate de oră m-au chemat la test. Verdictul: contracții puternice. Șocant pentru toată lumea era că eu nu simțeam nimic. Simțeam doar nevoia de a mă întinde. Soțul, săracul, stătea panicat în sala de așteptare. Nu eram pregătiți pentru asta. Psihic. Mă suna mereu. Eu stăteam într-un salon singură și așteptam. O asistentă mi-a zis că rămân. Mie doctora mi-a zis că doar fac niște analize și plec. De fapt știa că nu va fi așa, dar nu a vrut să-mi spună. Când am aflat că nasc...și de la asistentă, nu de la dr., am inceput să simt nevoia mai acută de a mă întinde. Îmi era frică. Nu mai știam dacă să mă bucur sau nu.

În cele din urmă a venit și dr mea și m-a chemat la cabinet. M-a pus pe capră, era adevărat. Eram în pretravaliu și eu habar nu aveam. M-au transferat la sala de nașteri. Toată lumea mă întreba de geantă. Eu nu aveam nimic. Am sunat prietena la care stăteam și am rugat-o să plece de la lucru, să-mi aducă geanta la maternitate. Soțul era deja leșinat. Nu îi venea să creadă că urmează să devină tată. Ne lua pe nepregătite. Eu tremuram.

Între timp se amuzau infirmierele și asistentele de mine și de pudicitatea mea. Îmi ziceau Baba Dochia că eram plină de haine... habar nu aveau că eu eram răcită cobză.

Ad-Extra3:

Urma să devin mama

Aveam tensiunea 17 cu 10. Am anunțat că sunt cardiacă. Au urmat acte de semnat, declarații, discuții, explicații despre cum va decurge nașterea. Nu auzeam nimic. Dădeam mecanic din cap și așteptam momentul. Urma să devin mamă. Eram terminată de emoții. Râdeam necontrolat, dar totodată mi-era frică. Grija mea era să îmi poată fi transferat copilul cât mai repede la Budimex.

Până la ora 16 am avut de așteptat... căci sala de nașteri era plină. Pe la 16 fără puțin am fost chemată. Mi s-a făcut anestezia în coloană și a început operația. Intrasem în panică fiindcă încă îmi simțeam picioarele cand au spus că încep. Nu știam cum e...dar am descoperit că în fapt nu simțeam nimic. Au urmat rugăciunile, lacrimile... deși aveam oxigen în nas mă chinuiam să respir pe gură căci nu simțeam oxigenul.

L-am văzut: un suflețel pur, superb

Apoi a venit dr. anestezist și m-a anunțat că urmează să scoată copilul și să nu mă speri că vor apăsa puternic. Eram în extaz, dar totodată muream de frică, fiindcă văzusem un clip cu un copil cu teratom pe care nu l-au putut scoate în timp util din cauza tumorei și a murit. Aveam emoțiile din lume... când am auzit: îl scoatem, în minte mi se derulau toate rugăciunile posibile. Am auzit un țipăt. Cel mai frumos țipăt pe care l-am auzit vreodată în viața mea. Lacrimile îmi curgeau haotice pe obraji. Ardeam. Eram mamă. Totuși, încă nu ieșise, mă rugam să fie gata. La un momentdat țipătul s-a transferat undeva în dreapta. Am înțeles că a ieșit. Eram atât de fericită. Mă chinuiam să văd ceva. Nu vedeam nimic. Era 16.15 min. După câteva minute, strigătul s-a îndreptat spre mine, pentru a se opri când a ajuns la mine. Atunci l-am văzut: un suflețel pur, superb. Îl admiram și plângeam de fericire. Era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată. Nu am văzut tumora, era în fașă. Copilul era superb. I-am sărutat bărbița și plângeam. El era liniștit. NU mai zicea nimic. Când l-au luat, a început iar să plângă.

Doar dr anestezist m-a felicitat. Vedeam pe fețele tuturor tristețe și panică. Tumora era mai mare decât abdomenul lui. Era ceva ce nu mai văzuseră. Toată maternitatea știa cazul. Eu totuși eram în extaz.

În fine, mă gândeam doar la el. Au terminat de cusut... m-au luat și pe mine ca pe toată lumea, ca pe sacul de cartofi :)) jos de pe masa de operație. Am fost transferată înapoi în sala de la reanimare, de unde plecasem. Mi s-a spus că s-a discutat la Budimex și deși era așteptat în 29, îl vor lua.

A venit și tăticul

Era fericit și trist totodată. El văzuse monstrul atașat de îngerul nostru... mi-a zis că avem un băiețel superb care seamănă cu mine. A stat cu mine puțin și a fost nevoit să plece.

A urmat o noapte de coșmar cu dureri, flatulență, frică. Rămăsesem singură. Toate mămicile erau cu copiii... doar copilul meu era în alt spital... iar eu priveam pe fereastra de la capul meu cerul roșu și plângeam să-mi țin îngerașul în brațe.

Toate astea s-au întâmplat într-o joi. Până duminică m-am luptat să învăț iar să merg. Voiam să ajung cât mai repede la copil. Aveam pe telefon poza cu el făcută de tătic. O pupam non stop și eram nerăbdătoare să-l pup pe el în realitate. Urcam și coboram scări în disperare. Mă împrietenisem cu holul. Oboseam cumplit... dar voiam mai repede la copil și știam că ăsta e secretul.

Sâmbătă noaptea nu am dormit de loc de emoții știind că dimineața urma să plec. Tot atunci a venit și lapele... furios. Dimineața mi-am forțat plecarea, fără să țin cont că sânii îmi explodau și ardeau. Am plecat așa... direct la Budimex, la copil. Deși trebuia operat a doua zi (vineri), operația s-a tot amânat. La momentul respectiv nu înțelegeam de ce, apoi am apreciat.

Mi-am văzut copilul, voiam să stau cu el, să-l țin în brațe... voiam să fie operat... Am alergat cu soțul după medici prin tot spitalul. Degeaba. Era duminică. Nu am putut rămâne internată căci nu erau locuri iar copilul meu nu mânca, oricum. Era ținut doar pe perfuzii, căci rectul lui era acoperit de tumoră și ar fi apărut complicații dacă mânca. În fine.

Zilnic ne rugam să îl opereze... și plângeam

Am făcut febra laptelui, am fost la un pas de mastită, dar mă mulgeam... și plângeam. Mă luptam cu psihicul meu pentru a nu pierde laptele. Colostrul s-a dus, iar copilul meu tot nu mânca. Marți ni s-a zis că va fi operat. Și eu și tăticul aveam senzația că totuși nu va fi așa dar ne-am propus să îl botezăm. Ni se explicaseră toate riscurile...și ne-am dat seama că are mare nevoie de înger. Așa a fost. Astfel, pe 27 ianuarie, de aducerea moaștelor Sf. Ioan Gură de Aur, l-am botezat în spital, la Pr. Dinu. I-am dat numele Ioan.

A doua zi, miercuri, 28 ianuarie, la ora 10, copilul a intrat în operație. La ora 17.30, domnul dr. Ionescu (chirurgul principal), a ieșit obosit. Când ne-a văzut a schițat un zâmbet și ne-a zis doar atât: ”nu a fost bine, a fost FOARTE BINE! va fi adus curând”. Soțul a plecat până la Biserică, jos, iar eu așteptam cu nerăbdare să îmi văd copilul.

După 15 minute a fost adus. Era perfect! Mi s-a spus că abia luni va începe să mănânce.

Totuși, duminică, pe 1 februarie, la vizită, mi s-a spus că pot rămâne! Iar am fost luată pe nepregătite. Iar avusesem un instinct și lăsasem totul pregătit acasă :)). De aici au început aventurile: era prea mic, anemiat, nu putea suge. Mă mulgeam și îi dădeam biberon.

Au urmat multe încercări... s-a opărit la operație, a fost cusut iar, a avut un episod de apnee, îmi murise în brațe chiar când trebuia să ne externăm, am luat-o de la capăt. Lacrimi, rugăciuni și speranțe.

Am trecut prin multe, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut cu bine prin toate și e bine.

Am avut îngeri păzitori, întruchipați în niște medici extraordinari cărora le suntem recunoscători: prof. dr. Ionescu, dr. Mocanu, dr. Andrei, dr. Guriță, dr. Manolescu, dr. Cârstoveanu, dr. Scurtu, dr. Vayna, dr. Cigaran, dr. Soare... și mulți alții care sunt convinsă că au contribuit în tot acest timp, despre care nu știm, dar pentru care ne rugăm mereu și cărora le suntem recunoscători pe viață pentru tot!

După o lună, am fost lăsați să plecăm acasă, urmând să revenim într-o săptămână. Din păcate analizele arătau că e suspect de cancer, tumora fusese cu risc de malignitate nedeterminat. Săptămânal ne întorceam la control. De două ori ne-am mai internat pentru analize. Toate păreau bune. Singurul lucru rău: era anemic, deși a avut transfuzie... ni s-au dat 10 zile la dispoziție să ne punem pe picioare. Am reușit.

Acum facem 3 luni

Acum facem 3 luni, zâmbim, ne răsfățăm, suntem activi, păpăm doar țâțică, am renunțat la biberon... deși ne-am născut cu 3.250, ne-am externat cu 2.680g, iar acum avem 5kg. Deja se rostogolește, se luptă să râdă zgomotos...dar ies doar țipete deocamdată... iar picioarele sunt cele mai active. Operația s-a recuperat extrem de frumos, și tot ce a fost parcă nici nu a existat vreodată.

Aceasta este povestea noastră, cu bune și rele... de aici totul va fi bine! Trebuie!

PS: Poza e de la naștere. E poza pe care o admiram și sărutam continuu... cea cu care dormeam în gând.