Când și cum îl învățăm pe copil valoarea banilor?

TEMA: Educatia copilului | 0 | 7/5/2021

Cand si cum il invatam pe copil valoarea banilor?

Cu totii ne dorim, desigur, tot ce este mai bun pentru copiii nostri. Si totusi, dincolo de acest truism, cand si cum il invatam pe copil valoarea banilor? Si cum facem asta fara sa-i cauzam frustrari, transmitandu-i, in acelasi timp, ca exista limite pe care trebuie sa le respectam? Iata niste sfaturi foarte utile.

Şi totuşi, ce înseamnă acest „să le fie bine”?
Mama, vreau jucăria asta!
Ce au în comun George, Luca și Miruna?
Din experiența de părinte de până acum...

Desi muncim pentru a le fi bine copiilor, cum ii invatam valoarea banilor?

Sigur că ei, copiii, sunt motorul şi motivaţia care ne dau forţă să muncim. Şi da, mai mult decât orice altcineva, pentru ei merită să depunem toate eforturile posibile. Gândul că lor trebuie să le fie bine este, de multe ori, cel mai puternic energizant care ne dă forţa de a face tot ce ne stă în putinţă pentru ca lor să nu le lipsească nimic.

Şi totuşi, ce înseamnă acest „să le fie bine”?

Evident, fiecare părinte are standardele sale proprii, în funcţie de experienţele sale personale, subiective, de valorile în care crede şi, desigur, de posibilităţile financiare diferite. În general, acest „bine” al copiilor este unul raportat la standardele societăţii în care trăim dar şi, de multe ori, la realitatea în care părinţii au crescut, tradus prin „lasă, dacă eu n-am avut, măcar el să aibă”.

Însă, ca în fiecare aspect cu care ne confruntăm în creşterea copiilor, cuvântul de bază este echilibrul. Oricât de mult am dori să le oferim copiilor tot ce e mai bun, riscăm la un moment dat să le facem mai mult rău decât bine. Evident că trebuie să le oferim tot ce presupune un standard de viaţă adecvat în contextul unei lumi din ce în ce mai competitive: ne dorim să reuşească, să aibă asigurate condiţiile necesare succesului. Dar când este oare „prea mult” prea mult? Dacă, în loc să sădim în ei motivaţia şi fondul prielnic care le va facilita succesul, le transmitem, de fapt, valori greşite?

Mama, vreau jucăria asta!

Mama lui George nu poate să meargă la cumpărături împreună cu fiul ei din cauza eternelor rugăminţi exprimate cât se poate de sonor: „Mama, vreau jucăria asta! E frumoasă, toţi colegii mei o au. O vreau şi eu, acum!” Chiar dacă jucăria va ajunge în două-trei zile în cutia cu zecile de alte jucării mult-dorite și prematur abandonate.

Luca are 8 ani. De zile în şir, mama lui aude acelaşi refren: ”Vreau telefon mobil”! Asta, în condițiile în care are deja laptop, tabletă și x-box si nu are nevoi de comunicare prin telefon, fiind mereu sub supravegherea unui adult.

Miruna este o micuță domnișoară cochetă. Și ori de câte ori merg împreună la cumpărături, părinții se opresc, duc muncă de lămurire și dau explicații la fiecare raion, pentru că, deși are dulapul plin de de haine moderne și de calitate, fetița vrea și cizmulițele cu blăniță asortată, și bluzița asemănătoare cu a Violettei, și accesoriile de păr multicolore, și paltonașul violet (cel roz fiind demodat).

Ad-Extra3:

Ce au în comun George, Luca și Miruna?

O naivitate și o candoare a copilăriei care exclude limitări de orice tip. Și încrederea că mama și tata POT orice, inclusiv să plătească orice capriciu pe care l-ar scorni mintea lor. Una dintre capcanele în care cad mulți părinți este aceea de a demonstra copiilor lor că da, pot. De teamă ca fiul sau fiica lor sa nu se simtă marginalizați în cercul lor de prieteni, de teamă ca cei mici să nu acumuleze frustrări și neputințe. Și fac asta nu doar părinții care realmente au puterea financiară de a suporta toate toanele celui mic, ci și alții, care fac sacrificii pe alte planuri pentru ca nu cumva cel mic să simtă că el, tatăl, sau ea, mama, nu poate. Că poate nu e chiar super-eroul pe care și-l imagina cel mic.

În primul rând, învelirea celui mic într-un cocon de protecție nu e realistă. Mai devreme sau mai târziu, acesta va afla că există săraci, bogați și cei din mijloc. Cu cât află mai târziu acest lucru, cu atât îi va fi mai greu să se adapteze acestei realități și să-și folosească eficient abilitățile pentru a atinge succesul.

În al doilea rând, îndeplinirea oricăror toane ale copiilor e nocivă. Valorile pe care le învață copilul care primește tot ce-și dorește înainte încă de a termina enunțarea dorinței nu sunt nici pe departe cele corecte. Oferind constant lucruri scumpe doar pentru că cel mic și le-a dorit, părinții îi fac, involutar un mare deserviciu: îl privează pe copil de experiența valorii banului. Puțini sunt părinții ai căror copii nu vor trebui să fie nevoiți niciodată în viață să lucreze pentru a-și asigura un nivel de trai decent. Marea majoritate a copiilor de azi vor trebui să lupte tot mai intens pentru un loc de muncă bun, să facă alegeri, să cuantifice corect avantajele și dezavantajele acestor alegeri. Un copil care, până la vârsta adultă, a primit de la părinții săi tot ce și-a dorit fără nicio obligație și responsabilitate pornește pe acest drum cu un handicap.

Din experiența de părinte de până acum, aceste măsuri au avut rezultate bune:

Alocarea unei sume care să reprezinte banii de buzunar ai copilului.
Odată ce copilul ajunge la vârsta școlară, o sumă de care să dispună după pofta inimii îl ajută să-și contureze independența și îl responsabilizează. După o vară de ”mama, dă-mi bani să-mi cumpăr x sau y” de ”n” ori pe zi, am constatat că, dacă are la dispoziție o sumă limitată, se poate autogospodări foarte bine. Atenție, însă: stabiliți intervale relativ scurte de timp: o săptămână, nu o lună. E mai ușor de ținut calculul sumelor. Din banii de buzunar își cumpără dulciuri, jucărioare mici, diverse mărunțișuri, deși am avut și săptămâni în care a decis să nu-și cumpere nimic și să economisească. Un alt avantaj al acestei măsuri a fost că i-a dezvoltat abilitățile matematice. Calculează prețul, știe câți bani i-au mai rămas, așteaptă restul.

Cunatificarea salariului în termeni pe care copilul să-i poată înțelege.
Până la aceste explicații, răspunsul său la afirmația că nu am bani să-i cumpăr zece Lego-uri pe zi era ”du-te să scoți din bancomat, că acolo mereu sunt”. I-am spus câte Lego-uri câștig eu și tatăl lui în fiecare lună, precum și câte Lego-uri ne costă întreținerea, rata, cheltuielile, combustibilul etc. Până la explicația cu Lego, un salariu era o sumă din care nu înțelegea nimic. La Lego da, acolo se pricepe. Și nu, nu cred că e prea devreme să-i explic cum funcționează lumea și că, înainte de a scoate bani ”din perete” (adica din bancomat) cineva trebuie să-i și pună acolo prin muncă.

Recompensele.
Cel mic primește restul de bani când merge la cumpărături în locul meu sau un plus de alocație când are un comportament bun într-o situație deosebită.

Amenda.
Reversul măsurii anterioare: comportamentele neadecvate aduc după sine mai puțini bănuți.

Ceea ce NU fac:
NU asociez banii cu rezultate școlare. Nu primește bani în plus pentru rezultate bune și nici nu i se scade alocația pentru altele mai puțin fericite. Vreau să asocieze școala cu o motivație internă, și nu cu una materială. Deocamdată funcționează.
NU confund dorința cu necesitatea. Dacă are nevoie de un penar nou pentru că cel vechi s-a descusut iar fermoarul stă să cadă, îl cumpăr. Dacă nu-i mai place modelul pe care și l-a dorit la începutul anului și vrea altul colorat cu gri, și-l cumpără din banii economisiți de el.
NU duc măsurile la extrem. Din când în când, îi cumpăr eu ceea ce își dorește, doar pentru că își dorește acel lucru foarte mult. De obicei, încerc să leg cadoul de o ocazie: 1 iunie, ziua lui, sfârșitul / începutul școlii, sărbători.

Nu este ușor să încerci să-i insufli copilului valoarea corectă a lucrurilor și totuși să nu aluneci în extrema cealaltă, a cultului banului. Mai ales într-o societate consumeristă în care banul determină de multe ori falsele valori, este important ca celui mic să i se insufle o atitudine echilibrată și realistă. Îl va ajuta să aprecieze corect costul și să facă diferența între necesități, capricii inutile și dorințe care merită să fie îndeplinite.