veti citi
Am stat pret de o jumatate de ora in fata colii albe de pe monitor
Lacrimile imi brazdau obrazul
Confirmarea sarcinii la 6 saptamani si 3 zile
Controlul a fost o experienta groaznică
Eram din nou dezamagită
Nimic, insa, nu prevestea ceea ce avea sa se intample
„Dilatatie 7… intr-o jumatate de ora nasti”
Strangeam cu disperare mânerele mesei de nastere și impingeam cât puteam de tare

nastere vaginala fara epidurala - cu forcepsul

Am stat pret de o jumatate de ora in fata colii albe de pe monitor negasindu-mi cuvintele pentru un inceput pe masura a ceea ce simt

Curios lucru pentru ca imi plac tare mult inceputurile si in special cel al povestii pe care urmeaza s-o scriu, cea care a dat alt curs vietii mele, care mi-a parfumat zilele cu cea mai dulce aroma… aceea a dragostei neconditionate!

Nu stiam, pe timpul in care ma uitam cu mai mare jind decat pana atunci la parintii care-si plimbau copiii prin parc sau se jucau cu ei in spatiile amenajate, ca urmeaza sa beneficiez de aceste frumoase experiente, insa, bazandu-ma pe semne evidente, am ales intr-o seara tarzie de august sa merg la farmacie sa-mi cumpar un test de sarcina…

Ca o paranteza, intotdeauna mi-am spus ca voi face un asemenea test doar in cazul in care vom dori sa avem un copil si voi fi sigura de rezultat… ori acum nu era vorba nici de una nici de alta… inca mai planuiam sa ne reamenajam apartamentul, sa ne implinim profesional… copilul/copiii faceau parte dintr-un viitor indepartat, desi eu simteam ca nici o implinire de natura materiala nu compensa golul pe care-l simteam in suflet. Insa o data cu rezultatul pozitiv la testului de sarcina toate perspectivele au capatat nuanta roz a sigurantei.

Lacrimile imi brazdau obrazul cu repeziciunea gandurilor care-mi treceau prin minte.

Am fotografiat testul de o sumedenie de ori, din tot felul de pozitii, parca temandu-ma ca cele doua liniute rosii ca sangele aveau sa dispara fara urma daca inchid ochii. Nu cred ca am mai simtit ceva similar pana atunci in viata.

O siguranta fara margini ma coplesise… siguranta femeii in pantecul careia se plamadise o viata… a femeii careia i se „intamplase” sa devina mama si care cunostea o fericire deplina, o fericire pe care nici macar faptul ca trebuia sa-mi anunt sotul nu o putea stirbi. Si l-am anuntat… asteptand, ca orice sotie grijulie, sa se intoarca de la serviciu, aproape de inima noptii, sa manance, sa se aseze in pat si sa pornim vesnicile discutii ce vizau viitorul.

Nimic nu parea a avea legatura cu ceea ce ma macina de cateva ore asa ca la un moment dat in toiul discutiei am explodat, cu o fericire ce mi se citea in glas si in priviri… „SUNT INSARCINATA!” Cuvintele au ramas atarnate in neant… ma privea surprins… nu intelegea cum se intamplase, asa cum nici eu nu reuseam sa inteleg. Nu ne protejasem dar avusesem grija sa evitam perioada fertila fara a banui ca o sarcina se poate instala si intr-o perioada, oarecum, „fara riscuri” .

Confirmarea sarcinii la 6 saptamani si 3 zile

Amandoi stiam ca fusese mana providentei si ca din acel moment lucrurile luau o alta turnura. Cu toate astea scepticismul sotului s-a finalizat numai in urma unui control ginecologic, care nu numai a confirmat o sarcina de 6 saptamani si 3 zile dar a facut sa auzim inima micii bulinutze care se deslusea pe ecran.

Am mers acasa plangand de fericire, pentru a doua oara in viata.
Nimic nu parea sa-mi strice starea de buna dispozitie ce se instalase. Cu toate acestea la 11 saptamani de sarcina am trait experienta pericolului de pierdere a sarcinii. Sangeram, putin ce-i drept dar indeajuns cat sa stiu ca ceva nu e in regula.

Descoperisem deja Comunitatea Desprecopii si ma bucuram de articolele pentru viitoarele mamici dar si de forumul, deja drag, astfel ca de aici stiam ca acesta poate fi un semn de iminenta de avort. Am mers la spital unde nenorocul a facut ca doctorita la care mergeam si in care aveam cea mai mare incredere sa fie in concediu. Teama de ceva rau m-a facut sa astept sa fiu consultata de un alt doctor care practica de ani multi.  

Controlul a fost o experienta groaznică, de la modul in care am fost tratata, la dotare si lipsa profesionalismului.

Foarte franc doctorul a conchis ca e vorba de iminenta de avort si urma sa-mi scrie fisa de internare. Ceva m-a facut sa refuz acest lucru, nu stiu ce, poate presentimentul ca avea sa fie bine sau poate era tot mana destinului… Cert e ca am plecat buimaca din spital, plangand, dar de data aceasta cu cea mai adanca amaraciune in suflet. Plangeam rugand mica minune ce crestea in burtica sa reziste, sa traiasca… Dupa cateva ore petrecute acasa, intr-o stare deplorabila, mi-a trecut prin minte s-o sun pe doctorita mea care, chiar daca avea concediu putea sa-mi recomande un specialist.

A fost o idee inspirata pentru ca in ziua respectiva mergea pentru ultima datala cabinetul dumneaei particular inainte de a pleca in concediu. Consultul mi-a redat lumina in priviri, datorita modului in care am fost controlata dar si pentru ca am fost linistita spunandu-mi-se ca nu e nimic grav. Am urmat cateva zile un tratament si la urmatorul control si ecograf am avut ocazia sa vad ca totul este, intradevar, in regula.

Eram mult mai prudenta, avand grija sa dozez efortul, dar avand grija sa-mi mentin si tonusul prin mers foarte mult pe jos. Am mers la scoala unde profesez pe toata durata sarcinii, m-am implicat in activitati ce ma solicitau atat fizic cat si psihic dar nu se mai intrevedeau nori negri la orizont cel putin pana in noiembrie cand, la 21 de saptamani de sarcina, am mers la Bucuresti pentru morfologia fetala, in urma careia doctorul a depistat o problema la artera uterina, care nematurandu-se, necesita tratament si putea afecta dezvoltarea copilului.

Eram din nou dezamagită…

Mi s-a recomandat repetarea ecografiei Doppler la un interval de trei saptamani.

Eram din nou dezamagita… aparent totul era bine dar indicii velocimetrici indicau o problema. In urma ecografiei respective am aflat ca port un baietel in burtica, un baietel ce-mi bucura zilele de la momentul conceptiei. Au urmat alte nopti nedormite, plansete, o serie de intrebari fara raspuns… intre timp imi schimbasem doctorita, pentru ca celei dinainte nu i se acorda dreptul de a asista la nastere de catre conducerea spitalului, cu care era in litigiu si, dupa o serie de cercetari am descoperit-o pe d-na dr Militaru, de la Filantropia care oferea consultatii si la noi in judet. Am urmat un alt tratament, de data aceasta pentru a ajuta la maturizarea arterei uterine, si, in urma Doppler-ului, am constatat ca acesta daduse roade.

Sarbatorile de iarna mi-au readus linistea sufleteasca de care aveam nevoie, mi-am impodobit singura bradul, acultand colinde, asa cum faceam inca de cand eram copila, si ma delectam in fiecare seara privind instalatia ce imprasia luminite jucause. Imi mangaiam burtica care avea deja o forma rorunda si frumoasa si-i povesteam despre sarbatorile ce le vom petrece impreuna… planuiam din nou viitorul… de data asta pentru trei!

Imediat dupa sarbatori am mai trecut un mic hop.

Eram deja in luna a saptea si doctorita m-a chemat la un alt control care stabilea daca baiatul meu a luat in greutate sau a stagnat din cauza arterei uterine insuficient dezvoltate. Stabilisem telefonic ca, in caz de probleme, va scoate copilul mai devreme, pentru ca avea mai multe sanse sa creasca in incubator decat intrauterin. Inima nu cred ca-mi mai pompa sange cand am trecut pragul cabinetului, ma simteam ca si cand lasasem orice speranta afara, in frigul ce incretea fruntile mai abitir ca gandurile mele negre. Insa providenta ne intindea o alta mana, bebelul meu era in grafic deci nu se impunea nici o masura extrema.

Greul sarcinii se instalase insa in ultimele luni pentru ca experimentam greturi si stari de voma in fiecare zi, lucru ce nu marcase primul trimestru, si-mi faceam griji ca ceva nu este iar in regula. Doar miscarile energice ale minunii mele imi indepartau orice urma de indoiala. Vorbeam din ce in ce mai mult cu el, facandu-l partas la orice mi se intampla.

Inceputul primaverii firave m-a surprins intrand in ultima luna de sarcina, planuind o mica serbare pentru mamicile elevilor mei dragi, dar pregatindu-mi si bagajul pentru spital (in care parca gaseam zilnic ceva nou de asezat). Precautia-mi caracteristica m-a facut sa pregatesc totul minutios pentru a nu uita vreun lucru esentiala acasa.

Citeam deja despre nasterile colegelor mele de Odisea Sarcinii si-mi asteptam frumusel randul… care trebuia sa vina la inceputul lui aprilie… insa nu a fost deloc asa cum imi inchipuiam eu ca are sa fie.

Zilele calde de primavara mirosind a ghiocei proaspat culesi de micii mei elevi imi inseninau viata si-mi ofereau o alta culoare gandurilor nasterii destul de apropiate. Elevii mei si ghioceii aceia plapanzi imi aminteau de ce iubesc copiii cu forta unei inimi de mama.

Nimic, insa, nu prevestea ceea ce avea sa se intample...

Nimic, insa, nu prevestea ceea ce avea sa se intample, nici linistea mea total anormala, nici faptul ca mi-am luat la revedere de la copii si colegi in ideea ca „ne vedem maine”, nici faptul ca planificasem sa ma intalnesc cu tata pentru a mai pune cate ceva la punct… nimic… era o zi obisnuita. O zi in care ticker-ul de la semnatura mea arata 36 de saptamani si 5 zile… Seara m-a surprins in pat mult mai devreme decat de obicei, asteptand ca sotul sa mi se alature si sa ma tina in brate pentru a ma incalzi, pentru ca, paradoxal, desi centrala indica o temperatura de 25 de grade, mie imi era frig la spate… ma durea ,dealtfel, mijlocul.

Durerea nu-si pierdea din intensitate...

Durerea nu-si pierdea din intensitate, in ciuda schimbarilor de pozitie si a impachetarii in plapuma, astfel ca pe la ora 22, pe 13 martie, imi anunt sotul ca am dureri mari de burta si spate. Si nu exageram cu nimic… durea totul al naibii de tare. Strangand din dinti, mi-am indemnat sotul sa doarma, ca nu e nici o problema, si-i urmaream respiratia care devenea din ce in ce mai ritmica, numarand minutele care se scurgeau intre puseurile de durere. Nu le numeam contractii… ca-n viziunea mea acestea erau precedate de ruperea membranelor, pierderea apei, ar fi fost mult mai regulate contractiile iar durerile ca astea crunte surveneau dupa cateva ore… credeam ca stiu totul despre nastere… atat ma informasem…

Dar durerile deveneau insuportabile si nu pareau a avea pauza intre ele fapt ce ma alarma asa ca pe la 2 noaptea, manata de un instinct salvator mi-am inghesuit lucrurile ce alcatuiau bagajul meu de si al puiutzului pentru spital intr-o valiza mare.

Imi priveam sotul si oscilam intre a-l trezi si a-l lasa sa doarma si, probabil instinctul de mama protectoare m-a determinat, am ales a doua varianta si am ramas in continuare privindu-l cum doarme fara griji. Nu am putut inchide un ochi toata noaptea, simteam ca partea de jos a corpului face front comun si se dezintegreaza… Asta, dar mai ales frica de a nu afecta viata puiului meu au fost hotaratoare pentru a suna doctorita.

Se facuse de ceva timp dimineata si sotul urma sa plece la serviciu. A decis sa plece dupa ce vorbesc cu doctorita (si el, ca si mine, se gandea ca aceasta imi va recomanda ceva telefonic si atat, ca mai era ceva timp pana trebuia sa nasc si in ultimul timp mai avusesem dureri… ce-i drept nu la fel de mari).

Insa reactia acesteia care, cu o voce tunatoare, imi replica sa vin asa cum sunt imbracata la spital, avand in vedere ca drumul cu masina dura o ora si jumatate intre Fieni si Bucuresti, m-a trezit la realitate… o realitate vazuta prin ochii unei dimineti ce lansa ceva de bun augur. Nu am putut pleca, insa, inainte de a face dusul de rigoare si a ma pregati pentru o eventuala internare. Eventuala!?!

Drumul la Bucuresti, a fost cel mai lung din viata mea...

Drumul la Bucuresti, a fost cel mai lung din viata mea, durerea imi luosese parca si vocea pentru ca, mai bine de jumatate de drum, nu mai scosesem nici gemetele infundate de pana atunci. Fiecare oprire la semafor parea ca dureaza o eternitate. Aproape de spital se blocase cumva traficul si-mi venea sa cobor din masina sa ajung mai repede dar simteam ca nu mai pot face nici un pas. In curtea spitalului mi-a luat ceva timp pana am reusit sa articulez cateva cuvinte prin care ii spuneam sotului sa mearga mai incet ca eu nu mai pot. Am parcurs distanta de la masina la camera de garda cu viteza melcului simtind ca-mi pierd burta cu fiecare miscare.

Asteptatul doctoritei mele, care era de garda, pe holul ticsit cu lume, a fost o adevarata piatra de incercare… ma tineam de piciorul sotului aflat in fata mea si-i mototoleam blugul cu mainile. Nu mai aveam rabdare si durerile crunte lasau urme aspre pe fata mea.

„Dilatatie 7… intr-o jumatate de ora nasti” …

Eram incordata si incruntata de durere, asteptand sa apara doctorita mea. Intr-un final, dupa o jumatate de ora care mi s-a parut la fel ca un deceniu de lunga, am fost dusa in camera de garda si consultata. Reactia doctoritei a depasit orice asteptari cand, chemand o infirmiera ii spune sa ma pregateasca ca merg la sala de nasteri. Dupa cateva secunde, vazandu-ma, evident, surprinsa dar si pentru a dicta ceva unei asistente care ne urmarea, o aud spunand: „Dilatatie 7… intr-o jumatate de ora nasti” …

Citeste si Diagrama de dilatare - sau placa ce dovedește că nașterea vaginală este o treabă grea

Imi amintesc perfect panica ce s-a instalat la auzul acestor vorbe si cred ca, daca as mai trece prin exact aceleasi momente acum, as reactiona la fel. Stiam cu certitudine ca-mi irosisem sansa de orice anestezie epidurala (tema indelung discutata cu dr pe parcursul sarcinii) si ca de acum, intradevar, asteptarea pana la intalnirea cu baiatul meu frumos e de ordinul minutelor, dar asta nu-mi oprea corpul sa tremure sub impactul contractiilor dar si al fricii. Am fost insotita la sala de nasteri a spitalului de un asistent tanar care-mi punea tot soiul de intrebari la care raspundeam mecanic. Ma indemna sa nu ma tem ca totul va fi bine si ca sunt pe mainile unei profesioniste.

Stiam! Stiam? Desigur… dar spaima ca se poate intampla ceva, orice, ma infiora.

Pe patul de travaliu, aflat in apropiata vecinatate a mesei de nasteri, am fost consultata din nou, de data aceasta de una dintre moase, tanara si deosebit de amabila. La scurt timp a mai venit o moasa care mi-a explicat tehnica impinsului…

Contractiile erau dese si lungi… simteam nevoia sa imping… asa ca a fost chemata doctorita mea care mi-a spus ca trebuie sa nasc rapid ca va intra curand la o cezariana. Ochii mi-au iesit din orbite de intriga, dureri dar si, omniprezenta, frica. Asa ca, fara a mai astepta ceva, am fost transportata pe masa de nastere, mi s-a aratat de unde trebuie sa ma tin, cum sa tin capul, mi-au infasurat picioarele in niste cerceafuri si mi-au spus sa imping atunci cand simt ca am contractii. In jurul meu erau, deja, trei rezidenti, doua moase si doctorita. Prea multe persoane, gandeam eu, care ma sileam sa ascult si sa respect indicatiile lor.

Desi simteam, mi se spunea sa imping tare si, cu toate eforturile mele, primele doua contractii le-am ratat pentru ca impingeam numai in gat.

Urmatoarele, prinzand tehnica, am impins cum trebuie si simteam copilul blocat, pentru ca nu mai inainta. Binecunoscuta si indelung utilizata epiziotomie a fost efectuata cu iuteala in ideea ca va facilita nasterea dar n-a fost asa. Inimioara copilului inregistra 70 de batai pe minut si eu nu puteam sa-l ajut prea mult pentru ca aveam o deformatie de bazin, nesesizata ecografic pentru ca nu am facut ecograful prin care se masura capul copilului si bazinul mamei din cauza faptului ca am nascut neasteptat de devreme.

► Info de la Desprecopii: Nasterea naturala (vaginala)

Strangeam cu disperare mânerele mesei de nastere și impingeam cât puteam de tare

Strangeam cu disperare manerele mesei de nastere si impingeam cat puteam de tare dar, desi ma istoveau, nu dadeau randamentul necesar. Fiecare minut scurs punea in pericol viata copilului si ma ingrozea faptul ca i se poate intampla o nenorocire.

Fara a mai sta pe ganduri doctorita a luat forcepsul si a tras copilul, aplicandu-l la nivelul bazinului meu. In acest timp am impins si eu pentru ultima data usurand miscarea dr. Cateva secunde mai tarziu l-am auzit tipand pe Luca, care n-a mai asteptat palmuta la fundulet sau sa fie aspirat… imi ura parca „bun gasit”.

L-au sters si mi l-au adus pe o masuta de langa mine. I-am privit ochii negri si m-am lasat inundata de dragostea fara cusur… i-am sarutat manuta dreapta cu inima tresaltand de cea mai tainica fericire.

Eram mama unui copil perfect, pe care forcepsul nu-l schimonosise defel. A fost dus imediat in sectia de nou-nascuti, lasand in loc un gol deja…. Atat in burtica cat, mai ales, in inima.
Cum sa nu crezi in dragoste la prima vedere?

Rebiana, mami fericita de Luca-Andrei

autor:  Rebiana27 membra a clubului Desprecopii.com  - urmariti reactiile la acest topic aici >>

Publicat initial pe forumul de nasteri de la Desprecopii: NASTEREA UNEI STELE

Alte povestiri remarcabile despre nastere

Nasterea in timp de pandemie - jurnal de nastere

Nașterea la dentist - și nici nu a știut ca este insărcinată

Când soarele răsare in miez de noapte. Devenisem mama și tot universul meu începea atunci - jurnal de nastere

Când nașterea nu e cum ți-ai planificat-o - povești de naștere

Nașterea fetiței mele a fost intr-adevar o aventură cu multe personaje panicate

Am nascut la Suceava si sunt norocoasa ca am scapat cu bine - jurnal de sarcina

Nasterea naturala. Ar fi cazul sa impingi - jurnal de nastere

Ai nascut de curand si vrei sa ne povesti povestea nasterii? Trimite povestea nasterii puiului tau pe mail  si noi o vom publica pe Desprecopii - cel mai citit site al parintilor din Romania. Povestea nasterii tale este o amintire speciala si unica care poate ajuta alte mamici in momentele grele ale nasterii.   Daca povestea nasterii tale va fi publicata, iti vom trimite gratuit - o Geanta Bebelusului.

Desprecopii.com 2023 © Toate drepturile rezervate

Ad-Extra3:

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️