Căutând o speranța: Povestea unei mame singure în căutarea Iubirii și Împlinirii - confesiuni
Căutând o speranța: Povestea unei mame singure în căutarea Iubirii și Împlinirii - confesiuni
Pe forumul In unul sau in doi mergem mai departe am intalnit un topic despre frustrare si singuratate. <<Stiu ca aici femeile pot povesti liber si deschis aspecte din vietile lor. Mi-e jena sa spun ce urmeaza, dar in ultimul timp sunt din ce in ce mai trista.
Am divortat acum 3 ani, am doi copiii, inca nu am 34 de ani si...simt cum deja mi-am pierdut dreptul la a visa ca voi fi pe deplin implinita....>>
Am divorțat acum 3 ani, am doi copii, încă nu am 34 de ani și... simt cum deja mi-am pierdut dreptul la a visa că voi fi pe deplin împlinită.
Știu că aici femeile pot povesti liber și deschis aspecte din viețile lor. Mi-e jenă să spun ce urmează, dar în ultimul timp sunt din ce în ce mai tristă. Am divorțat acum 3 ani, am doi copii, încă nu am 34 de ani și... simt cum deja mi-am pierdut dreptul la a visa că voi fi pe deplin împlinită.
O să râdeți, dar, cu toate că am trecut printr-o experiență groaznică ca să pun capăt unei căsnicii de 9,6 ani, nu vreau să renunț să lupt pentru dragoste. Am nevoie, ca toate femeile, cred, să am pe cineva alături, dar... cred că faptul că am 2 copii este un mare handicap. Credeți că doar eu am vrut să-i am? Faci copii când ai speranța că lucrurile merg bine, sunt ființe dorite de ambii părinți, cel puțin așa am crezut.
Problema e că-mi dau prea bine seama că nu mai am nicio șansă să apară bărbatul care să-mi spună: te iubesc pentru ceea ce ești tu, iar faptul că ai 2 copii e un merit, nu un handicap. Oare să fie bărbații așa de puțin dispuși să iubească o femeie cu copii dintr-o căsnicie anterioară? Asta ne face să fim considerate niște "ciumate"? Sunt om, sunt femeie și vreau să nu spun cu capul plecat că am dreptul să visez și să cred într-o dragoste adevărată!
Sunt îngrozitor de deprimată din cauza asta. O să-mi spuneți că e o mare fericire că am copiii, așa e, dar mi-e și foarte greu. Lipsește ceva... acel ceva care să-mi dea energie pentru tot!
Și când mă gândesc că era o vreme când credeam că puteam urni munții din loc! Ce să fac? Să trăiesc doar pentru a crește copiii? Oare să nu merit ce-mi doresc?
Sunt un om normal, vreau să fiu iubită și să iubesc, nu mă pot complace în legături pasagere. Dar ce opțiuni am?
Asta nu e tot. Simt că am nevoie de ajutor, sunt irascibilă, parcă am făcut o fixație din faptul că deja sunt condamnată să fiu singură, îi urăsc pe bărbați pentru că sunt superficiali, mi-e teamă de ei, nu mai am încredere în ce spun, chiar dacă ar fi sinceri, iar, din păcate... uneori nici copiii nu mă mai ajută să uit de asta.
O să spuneți că așa ceva nu se poate, că nu-s normală, dar... credeți-mă... sunt cât se poate de serioasă. Să mă duc la psiholog? În ultimul timp stau mai mult la serviciu, pentru a refuza să preiau sarcinile legate de copii care mă așteaptă acasă, nu mai vreau doar casă, serviciu, lecții, probleme administrative, etc. Mă simt fără rost, chiar dacă veți spune că am pentru ce să lupt (pentru cei mici). E cam grav cu mine.
autor: crisseis / de pe forumul Desprecopii.com
************************
1) Copiii mei îmi dau energie pentru absolut tot. Ei sunt motivul pentru care respir, datorită lor pot urni munții, pe care în doi nu i-am putut urni, pentru că atunci când eu împingeam dintr-o parte, fostul meu soț împingea din partea cealaltă și invers. Nu voi mai accepta niciodată un partener doar pentru a-l avea, ca să nu fiu considerată "ciumata" sau "oloaga". Nu mă simt deloc așa, de când sunt singură, dimpotrivă, mă simt mai puternică.
2) Este normal să nu trăiești "numai" pentru a-ți crește copiii, dar eu, de exemplu, am luat-o ca pe o oportunitate să mă cresc pe mine însămi și personalitatea mea, care mi-a fost ciuntită în căsnicie.
3) Atunci când vei înceta să VREI cu tot dinadinsul, lucrurile se vor întâmpla de la sine. Lasă lucrurile să curgă natural!
autor: Yasmine
************************
O perspectiva realistă asupra întâlnirilor după 30 de ani...
Din păcate, nu pot să te încurajez foarte tare, dintr-un motiv obiectiv. Eu nu cred că bărbații se feresc neapărat de femeile divorțate și cu copii. Dar gândește-te la următoarele: ai spus că ai 34 de ani. Ce te-ai gândit să găsești? Un bărbat între 30 și 40 de ani, presupun.
Bărbați între 30 și 40 de ani, fără hibe majore (cum ar fi alcoolismul, comportamentul mitocănesc, agresivitatea etc.) și care își doresc o viață de familie (inclusiv copii) nu prea sunt mulți.
Pentru că, dacă sunt de acest fel, sunt deja căsătoriți la vârsta asta. Ok, mai sunt și excepții, dar oferta este mică și cererea mare. Așa încât, depinde numai de tine. Cum îi atragi pe acei puțini care sunt eligibili? Cu neîncredere, irascibilitate etc.? Gândește-te un pic la asta! E și o chestiune de noroc, clar, dar depinde și de tine.
autor: Ymkar
***************************
Oare femeile sunt la fel de puțin dispuse să iubească un bărbat cu copii dintr-o căsnicie anterioară?
Dar dacă ar fi invers și ai cunoaște un bărbat care are 2 copii (tu fiind fără copii), ai avea curajul să te implici? Să nu uităm că, în cele mai multe cazuri, copiii sunt la mame... deci el ar fi singur și, totuși, ai avea o strângere de inimă gândindu-te că are deja 2 copii.
Ca să nu mai zicem că poate copiii ar fi la el...
Oare femeile sunt la fel de puțin dispuse să iubească un bărbat cu copii dintr-o căsnicie anterioară?
Cred că problema este la fel de sensibilă de ambele părți, dacă asta te consolează cu ceva.
Pentru a pune lucrurile într-o altă perspectivă:
Ce opțiuni ai? Cred că se disting două opțiuni: să te macini și să fii din ce în ce mai deprimată, să te simți "incompletă" și să faci din umplerea acestui gol scopul tău în viață sau să accepți situația așa cum este, să consideri că (deocamdată) sunteți o mică familie formată din 3 persoane, să vă creați propriile tradiții de sărbătorit Crăciunul, Paștele etc... să încerci să te dezvolți ca om și ca persoană și, cu timpul, să te gândești la copiii tăi ca la niște privilegii (nu impedimente).
Restul vine de la sine, dacă e să vină.
autor:Meg67
********************************* Urmariti discutia si scrieti-va parerea la acest topic >>
Despre mame singure, mai puteti citi
Sunt o mama singura, vreau sa ma indragostesc din nou!
Despre EA, femeia singura - sau cum sa traiesti singuratea in mod firesc
Parintii singuri si dreptul lor la fericire
Provocarile unei mame singure si nevoia de modele masculine
Desprecopii.com © 2024
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Ultimile 4 comentarii
foarte frumos cred ca lumea a uitat de fapt ce inseamna craciunul, primim si oferim cadouri dar nu mergem la biserica pt a face un cadou si Noului nascut ,ne bucuram ca ne intalnim cu familia dar uitam de nasterea Domnului,ne bucuram chefuim dar de fapt ce sarbatorim , nu mai tine nimeni cont de asta de fapt am uitat ca sarbatorim nasterea Domnului Iisus acest mar dar facut de Dumnezeu ar trebui sarbatorit iar craciunul sa nu fie un motiv de betie sau pt facut cadouri
Craciunul e cea mai frumoasa sarbatoare din an. Dupa serbarile de la scoala ale copiilor si cea de la serviciu, vom sta acasa in sanul familiei, vom pregati mancare traditionala, vom aranja mese de sarbatoare si vom astepta colindatori, vizite de la rude si prieteni. Sarbatori fericite tuturor!
Draga mea, in urma despartirii de sotul tau e clar ca ai suferit si din aceasta cauza tind sa cred ca suferi de o forma usoara de anxietate, mergi la un psiholog sau psihoterapeut si sunt convinsa ca vei incepe sa vezi viata cu alti ochi, trebuie sa te gandesti ca ai pt ce trai, esti tanara si viata ti-o poti reface, nu stii de unde o sa apara barbatul potrivit..nu te mai inchide in tine si mergi si discuta cu un psiholog, elibereaza-te.Tu de asta ai nevoie!!!
sunt normale frustrarile tale, trebuie sa inveti sa convietuiesti cu ele, sa le accepti si sa le intelegi.........e normal sa ne completam ca mame,sotii, profesioniste....trebuie doar sa ti acorzi timp si sa nu ti faci o obsesie din asta.
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII