Suferintele tânarului tată sau cum am devenit Tatăl-Ursuleț: aventuri cu bebe si colici - confesiuni
Suferintele tânarului tată sau cum am devenit Tatăl-Ursuleț: aventuri cu bebe si colici - confesiuni
Un tată împărtășește experiențele sale inedite din timpul sarcinii și după nașterea copilului. De la simptomele neobișnuite de sarcină, cum ar fi creșterea în greutate și dorința de a alăpta, până la soluțiile creative pentru calmarea colicilor bebelușului, povestea oferă o perspectivă hilară și sinceră asupra provocărilor și bucuriilor de a fi părinte.
Pregătiți-vă să râdeți și să empatizați cu confesiunile unui tată transformat în ursuleț de pluș, care descoperă că rolul său este la fel de important și plin de satisfacții ca al mamei.
Suferintele tinarului tata
autor: Cezar PAUL-BADESCU, publicat in revista Dilema - Nr.384 / 23-29 iun. 2000
Citeam deunăzi într-un cotidian că cercetătorii americani (ah, eternii cercetători americani - anonimi, eficienți și tocmai de aceea atât de iubiți de presa noastră!) au stabilit că, în timpul gravidității consoartei, bărbatul însuși are simptome ale sarcinii: "producția" de testosteron scade cu 30%, se îngrașă, obosește mai repede, devine mai afectuos, mai finuț etc.
Nu știu dacă "cercetătorii americani" sunt sau nu o invenție a tabloidelor noastre, un fel de formulă standardizată care ascunde excesul de imaginație al jurnaliștilor dâmbovițeni, dar pot să certific, cu propria-mi experiență, că cel puțin știrea de mai sus este cât se poate de adevărată.
E drept, n-am stat să-mi măsor testosteronul...
E drept, n-am stat să-mi măsor testosteronul, dar kilogramele în plus erau vizibile de la o poștă (și încă, din păcate, mai sunt). Și nu numai atât. După ce s-a născut copilul, sânii au început să mi se întărească și simțeam o nevoie irepresibilă să alăptez. Din păcate, nu am avut niciodată lapte - și aceasta a fost principala cauză a unei stări de profundă melancolie, înrudită foarte mult cu depresia post-natală. Desigur, încercam din răsputeri să compensez acest neajuns anatomic și să particip și eu la creșterea și îngrijirea sugarului.
Îi făceam în fiecare seară băiță, îi schimbam pampersul, stăteam ore întregi și agitam zdrăngănele în jurul lui sau pocneam din degete ca la dansuri populare. Sau imitam piuitul puilor de găină. Copilul se uita cu interes la mine, mai târziu a început chiar să-mi zâmbească, dar niciodată n-am reușit să stabilesc cu el relația aceea specială pe care o avea cu mama lui, în timp ce sugea. În paranteză fie spus, mama lui mai avea și proasta inspirație să-mi sucească cuțitul în rană, vorbindu-mi despre ce mare plăcere și ce senzație inedită reprezenta alăptatul.
Cum era de așteptat, în scurt timp copilul a început să se obișnuiască cu reprezentația mea scenică, iar pocnetele din degete, strâmbăturile și fluierăturile mele au ajuns să-l plictisească. Momentul de criză a fost, însă, repede depășit, deoarece au apărut colicile și am putut să devin iarăși util. Îl plimbam ore întregi pe diagonala camerei, dus-întors, și acest tratament, se pare, era singurul care-l făcea să plângă mai puțin. Slavă Domnului că nu s-au inventat pastile cu adevărat eficiente împotriva colicilor și astfel pot să fie și tații buni la ceva! Și chestia cu plimbatul nu era singura. Citisem într-o carte că în asemenea cazuri copilul e bine să fie pus cu burtica pe corpul unuia dintre părinți. Cum cea mai nimerită parte a corpului pentru o asemenea operațiune era propria-mi burtă, copilul își găsea cu adevărat alinarea întins pe delușorul mare, moale și cald care-mi aparținea. Burta mea era mai confortabilă și mai performantă decât orice pernă electrică (o altă recomandare, pentru asemenea situații, în cărțile de specialitate).
Astfel, mi-am găsit liniștea.
Nu aveam sâni utilizabili, dar aveam burtă și asta mă vindeca de orice angoasă. Eram un fel de ursuleț de pluș pe care copilul dormea în pace; unul ceva mai complex, cu mai multe funcțiuni. Nu-mi mai încăpeam în piele de mândrie. E ceva să fii un ursuleț de pluș ultraperformant! Din păcate, nici starea aceasta idilică n-a durat prea mult, fiindcă, odată cu dispariția colicilor, burta mea și-a pierdut utilitatea. Și, de altfel, copilul a primit și un ursuleț de pluș adevărat, căruia i s-a pus numele Grizzly pentru că era gri, și de care s-a atașat din prima clipă. Astăzi, poate dormi liniștit sau poate pleca departe de mine fără nici o problemă. În schimb, de Grizzly nu se poate despărți nici în ruptul capului.
Ad-Extra3:
Tatitii despre meseria de tata, citeste si
Cand devii prima oara tata esti buimac si te bucuri sa vezi jumari de ou in scutece - confesiuni
Povestea unui tatic singur. Sau cand un barbat este un barbat si jumatate
Ad-Extra3:
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Ultimile 10 comentarii
Domnul Badescu are dreptate in ceea ce priveste rezultatele cercetarilor americani...si acestia la randul lor au dreptate. Barbatul devenit tata, nu isi pierde staututul de barbat odata cu venirea bebelui, ci se impovareaza cu cateva
Super! Marturisesc ca m-am regasit pe deplin în cele descrise în articol - mai putin întarirea sânilor si cresterea în greutate... Însa descrierea sentimentului de angoasa provocat de teama inutilitatii practice (imposibilitatea de a alapta, etc.) îmi corespunde pe deplin. Pentru cei care au trecut prin experienta de a fi pentru prima oara tati este important de stiut unde, când si în ce mod pot interveni pentru a face viata mamei mai usoara - si pentru a stabili o relatie cât mai strânsa, de pe acum, cu nou-nascutul. Îmi amintesc de un articol în care Andrei Gheorghe spunea ca, pâna la vârsta la care bebele vorbeste si merge, rolul tatilor este redus la aproape nimic. Articolul dlui Badescu arata elocvent ca nu este nici pe departe asa! Trebuie însa
Sa nu exageram: articolul este haios si bine scris (mie imi aminteste de stilul lui O' Henry). Ma indoiesc ca autorul si-a propus sa rezolve probleme de cuplu sau sa dea indicatii cu privire la cresterea copilului.Imi pare rau ca in cazul unora dintre cei care au postat comentarii aici sunt probleme care s-au accentuat odata cu venirea copilului. Din pacate un copil nu este solutia problemelor din cuplu. Din fericire nu este si nu va fi niciodata nici cauza lor. Adevarul trebuie cautat in alta parte si fiecare din voi stiti bine unde.
frumos ar fi sa fie asa,eu stau cu bb in brate non stop.nimeni nu se gandeste ca sunt obosita.tati vrea mai multa atentie si liniste in casa,cumpara toate medicamentele pt colici dar dupa cum se stie pot fi fff scumpe dar nu magice.Sotul meu nu va fi niciodatas sa fie tata
mai adevarat nu se poate!!!!!!!!!!!adevarat si cu cercetaori americani, dar buni, din punctul meu de vedere, ca au dat ideea unui articol, cel de fata,exceptional.
sunt un tatic suparat deoarece mamica copilului meu nu imi mai acorda o deosebita atentiece sa ma fac?vreau doar sa imi dati un sfat in ceea ce priveste aceasta problemaadica sper sa ma intelegeti ca mamica lui nu ma mai vrea....sper sa fie ceva trecator si noi sa ne reluam obiceiurileIn asteptarea unui raspuns, va multumesc anticipar
Referitor la articolul „Suferintele tînarului tata” de Cezar PAUL-BADESCU recomand autorului un control amanuntit al functiilor psihice. Sincer, nu am mai auzit sau citit niciodata despre asemenea senzatii. Regretam dl Badescu dar esti pa pa.
Articolul asta este foarte fain. Oare asa va suferi si sotul meu dupa ce voi avea copilul? Cert este ca inca de acum (si sunt insarcinata in doar cinci saptamani) se viseaza tinandu-l pe burta. Pacat (sau poate nu!) ca sotul meu e mai zvelt!
La prima vedere s-ar zice ca sunt o norocoasa.- taticul isi aduce o contributie f mare in cresterea copilului(se trezea sa-mi dea copilul la alaptat, participa la baita,o mai imbraca din cand in cand, o scotea la plimbare numai mancare nu). Ce mai tot ce face o mama. Dar treptat s-a transformat acest ajutor intr-o "posesie" ca sa zic asa. La ora actuala(fetita are 1 an si 2 luni)el stie (crede) mai bine decat mine cum sa o imbrace cat de calda trebuie sa fie mancarea, baia, cand trebuie sa doarma, sa o scoata la plimbare. Eu nu mai reprezint nimic Ba mai mult sustine ca eu "chinui copilul" sunt o mama iresponsabila , nu imi simt copilul. S-a ajuns la jigniri , amenintari de divort,plecand de la cum ii este mai bine copilului. Ce parere aveti? Oare chiar o mama sa ii doreasca copilului sau raul?Nu am crezut niciodata ca nasterea unui copil poate provoca atata nefericire. Tin sa va spun ca intre noi nu mai exista nimic. Mi-a spun ca sta numai pentru copil. Oricum cred ca este un caz unic. Sunt mult mai multe de povestit. Dati-mi un sfat: cum sa mai procedez.
Daca toti tatii din lume ar fi asa, ar fi o lume de vis pentru mamici. Sotul meu cum incepea sa planga bebelusa mi-o plasa imediat. Pana la 3 luni zicea ca e a mea, dar nici dupa nu se prea omora cu luatul in brate sau cu plimbatul pe afara.
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII