Din copilărie spre maturitate: Cum te simți când copiii cresc - confesiuni de mama

TEMA: Familie | 0 | 18/9/2024

Din copilarie spre maturitate: Cum te simti cand copiii cresc - confesiuni de mama

Te-ai întrebat vreodată dacă petreci suficient timp de calitate cu copilul tău? Este o întrebare pe care multe mămici și-o pun, inclusiv pe forumul Desprecopii.

Copiii cresc atât de repede... și fiecare moment al copilăriei lor este prețios. Aceste clipe în care îi vezi alergând prin casă, râzând și descoperind lumea sunt, poate, cele mai frumoase și valoroase din viața ta. Așa că ia o pauză și reflectează: cât din acest timp minunat îți dorești să-ți scape fără să fii acolo, prezent cu adevărat? Timpul nu se întoarce, dar momentele de conectare profundă rămân pentru totdeauna în sufletul tău și al copilului tău.

Oare imi petrec suficient timp de calitate cu copilul meu?

Mămicile din comunitatea Desprecopii împărtășesc adesea sentimente amestecate – bucurie, melancolie și uneori durere subtilă – când vine vorba de creșterea copiilor. Fie că flăcăii lor au 14 și 16 ani sau doar câțiva anișori, majoritatea se confruntă cu acea conștientizare acută: "Nu știu când a trecut timpul." Este o senzație familiară pentru toate mamele care, în vârtejul responsabilităților zilnice, privesc într-o zi și realizează că micuții lor au devenit adolescenți, cu personalități și vieți tot mai independente. Ce simplu era când o bomboană sau o îmbrățișare ștergea toate lacrimile! Acum, reacțiile lor sunt mai complicate și mai greu de înțeles.

Pentru unele mame, acest proces de "eliberare" este o luptă constantă. Pe de o parte, dorința de a le oferi libertate, pe de altă parte, nevoia de a rămâne aproape. Altele se pregătesc, cu un amestec de entuziasm și teamă, să-i vadă pe copii devenind adulți responsabili, iar această tranziție vine cu propria sa doză de anxietate.

În final, rămâne o întrebare care revine mereu: cum reușim să găsim echilibrul între a fi acolo pentru ei și a le da aripi să zboare? Fiecare mamă își gestionează diferit emoțiile și responsabilitățile, dar un lucru rămâne constant: dragostea imensă pentru copiii lor, chiar și atunci când aceștia încep să își croiască propriul drum.

Iata ce spune o mamica pe forumul Desprecopii:

Fetița noastră crește la mama mea. Noi muncim mult, plecăm dimineața și ne întoarcem seara târziu. Soția mea ajunge acasă în jur de ora 19, iar eu, de câteva luni, am preluat noi responsabilități care îmi consumă mai mult timp decât mă așteptam. Soția mea este frustrată că nu reușim să o aducem mai des acasă pe fetiță, dar, momentan, trebuie să muncim.

Această declarație ar putea aparține oricărui părinte modern, prins între carieră și responsabilitățile familiale. Din păcate, stilul de viață de astăzi, centrat adesea pe carieră, are un impact major asupra relațiilor de familie. Adesea, nu realizăm cât de mult poate afecta acest echilibru fragil relația dintre părinți și copii. În goana noastră pentru succes, riscăm să pierdem momente unice din copilăria celor mici – momente care nu se mai întorc. Este o realitate dureroasă, dar una pe care trebuie să o conștientizăm și să o abordăm cu grijă, pentru că timpul petrecut alături de copiii noștri este, în cele din urmă, mai valoros decât orice realizare profesională.

O realitate romaneasca?

Aceasta declaratie ar putea apartine oricarui roman adult, aflat in plina putere de munca. Din pacate, organizarea noua a vietii de zi cu zi a romanilor, centrata adesea pe cariera, afecteaza relatiile de familie si influenteaza - mai mult decat suntem dispusi sa admitem - relatiile dintre parinti si copii. Citeste si Esti mereu cu telefonul sau tableta in mana? E timpul sa te focusezi asupra copiilor

Cu ce set de valori au plecat de acasa parintii nostri?

La ce le-au folosit aceste valori?

Delia Craciun spune:

Am plecat in viata cu un set de valori de pe vremea reginei Victoria, cam de pe la 1880. La mine in familie se credea in cinste, in onestitate, in notiuni demodate care nu m-au ajutat absolut deloc, dimpotriva, m-am trezit la 18 ani ca eram intr-o poveste pe care numai eu o traiam, eu si cei din jurul meu, dar strict familia mea. in rest, toti plonjasera intr-o alta epoca, in care oamenii se ghidau dupa cu totul alte valori.

Eu am crescut in familia mamei. Familia mamei nu m-a lasat sa ma marit cu cine am vrut şi nu m-am maritat...au motivat stupid, anacronic, nici macar nu poate fi numit motiv alesul meu era ungur si asta nu le-a placut.

Are 45 de ani si lucreaza la o mare companie de software din Bucuresti. Este in capitala de numai cateva luni. Pana la inceputul acestui an, Delia avea o slujba care o solicita 24 de ore din 24.

Dupa un divort dureros, absolventa de matematica Delia Craciun si-a dat seama ca are ceva mai bun de facut decat sa predea logaritmi. Trebuia sa fie mama lui Sebastian.

Sebastian a trait la 13 ani despartirea foarte brusca de tatal lui care a plecat şi atunci, peste ce il invatasem eu, şi-a creat un set de valori care tin de un soi de pregatire pentru viata pe care alti copii, cei care sunt protejati de familii, nu o au. N-a mai vrut sa se duca la liceu, l-a facut cu un imens efort fizic şi psihic din partea mea. N-a fost patru ani la şcoala...se ducea doar la sfarşitul trimestrului, sa-şi ia notele. Un timp a avut o depresie foarte profunda, care a aparut dupa ce a plecat tatal lui din tara. Nu facea nimic dramatic: nu se droga, nu bea, dar se ducea prin parc şi ore in şir privea in gol. Cred ca asta e cea mai mare reuşita a ultimilor cinci ani am reuşit sa-l fac sa termine liceul şi acum şi lui ii pare bine...

La sfarsitul anului trecut Sebastian a anuntat-o ca se va muta de acasa. Nu pentru ca s-ar fi certat sau pentru ca nu ar mai fi iubit-o, ci pentru ca are 19 ani si asa simte, ca e vremea sa ia viata in piept.

Ad-Extra3:

Ce a insemnat pentru Delia aceasta despartire?

A fost sfarşitul brusc şi ingrozitor de dureros al unei epoci. Atunci s-a incheiat, de fapt, o etapa lunga şi luni de zile, cred ca nici acum, nu mi-am dat seama ce a inceput. Aştept sa ma nasc...M-a durut faptul ca vrea sa plece de langa mine, la o varsta la care alti copii nu pleaca, inca mai cauta apropierea parintilor şi nu neaparat pentru ca ii intretin, ci pentru ca sunt foarte apropiati, dependenti emotional. Sebastian a taiat pur şi simplu relatia, a fost o ruptura cu mine. M-a durut ca a hotarat ca e mai bine fara mine; m-a dat afara din viata lui, asta e adevarul. Atunci mi-am dat seama: nu cred ca o mama se desparte de copil vreodata, nu e ceva pur spiritual, e o ruptura pe care o simti fizic. Nu ştiu daca e dor ...e ca şi cand ti se amputeaza o parte din tine .

Mai putin timp pentru familie in aceasta societate a banului

Pe vremuri, imediat după terminarea studiilor, statul facilita integrarea în câmpul muncii – după cum era formularea oficială – și, cu puțin efort, puteai chiar să închiriezi sau să cumperi o locuință de la stat.

Astăzi, lucrurile sunt diferite. Slujbele sunt mult mai greu de obținut, concurența este acerbă, iar statul închiriază locuințe doar în cazuri sociale. Acesta este motivul pentru care tinerii pleacă de acasă mult mai târziu, și puțini au curajul pe care l-a avut Vlad.

Laurențiu Popescu este tatăl a trei copii: două fete, una de 22 și alta de 27 de ani, și un băiat de 24. Fetele locuiesc împreună într-un apartament, aproape de casa părintească, pe care băiatul nu a părăsit-o încă. Deși toți copiii familiei Popescu lucrează, părinții contribuie financiar cu aproximativ 50% din cheltuieli.

L-am întrebat pe Vlad Popescu de ce locuiește încă cu părinții, la o vârstă la care mulți dintre colegii lui și-au format propriile familii.

„Locuiesc cu părinții pentru că am considerat că mă ajută. Nu gândesc ca mulți tineri de azi, care simt că trebuie să plece de acasă doar ca să scape de 'babaci'. Deși îmi plăcea să cred că eram pregătit și aveam pretenții, mi-am dat seama că, în multe situații, n-aș fi reușit fără ei. M-au oprit de la multe greșeli.”

Laurențiu Popescu crede că generația copiilor săi are nevoie de sprijin, în măsura în care părinții pot oferi acest ajutor. Însă el observă și o schimbare semnificativă între generații. „Comunicarea majoră în familia noastră era cândva verticală, bazată pe tradiție. Astăzi, prioritatea comunicării s-a mutat pe orizontală, între tineri. Noi, părinții, nu prea mai contăm.”

Vlad, însă, nu este de acord. El crede că diferențele dintre generații se estompează și că relația dintre părinți și copii, după o anumită vârstă, devine de la egal la egal. În viziunea lui, copiii ar trebui să primească mai multă libertate, chiar dacă fac greșeli. „Doar așa pot învăța și se pot maturiza.”

Anca Șerban, o altă mamă, a plecat de acasă la 18 ani, când a intrat la facultate. Deși a fost dificil să trăiască singură în București, crede că valorile învățate acasă rămân cele mai importante. „Trebuie să știi să-i înțelegi pe cei din jur și să treci peste greutăți.”

Trăim într-un ritm rapid, care ne-a surprins pe mulți. Relațiile dintre părinți și copii se schimbă în moduri pe care nu ni le-am imaginat în urmă cu 15 ani. Ne izolăm și alergăm după lucruri materiale, iar între generații pare să se adâncească o prăpastie. Laurentiu Popescu spune: „Diferențele dintre generații sunt ca un relief montan accidentat. Ne îndreptăm spre o mare în care relațiile se estompează, dar recifurile sunt încă acolo și trebuie să fim atenți la ele.”

Ce spun mamicile din comunitatea Desprecopii.com?

Sunt ditamai mama: flăcăii mei au 14 și 16 ani. În tot vârtejul de responsabilități – serviciu, gospodărie, socoteli, lecții – mă surprind uneori privindu-mi copiii și realizând cât de mult au crescut. Banalul „nu știu când a trecut timpul” devine atât de acut încât simt cum mi se strânge inima și mi se umezesc ochii. Sunt tot puii mei, dar acum sunt atât de... oameni! Cu amintirile, experiențele, sentimentele, gândurile, orgoliile și încăpățânările lor, fiecare gestionându-le în moduri atât de diferite de ale noastre.

Ce simplu era când îi luam în brațe și îi legănam, când lacrimile se ștergeau cu o bomboană sau o jucărie, și cât de ușurată mă simțeam când le vedeam zâmbetele reapărând. Mă simțeam atât de utilă și eficientă! Poate mai sunt și acum, dar reacțiile lor nu mai sunt la fel de rapide, iar certitudinea că of-urile lor au trecut nu mai e la fel de sigură. Acum două zile, în timp ce discutam pe MSN cu cel mic, mă tot lăsa în așteptare. Când l-am întrebat de ce nu răspunde mai repede, mi-a spus: „Mami, scuze, dar te-am pus la opțiunea *slowly*”. Am zâmbit și, în același timp, mi-am dorit să pot da timpul pe „repede-înainte” ca să-i fiu din nou atât de necesară...

În fiecare seară ne pupăcim la culcare, la veniri și plecări. Este deja un reflex, nu știu dacă mai e vorba de pofta de alint, dar simt că acel gest tandru nu va mai dura mult. Apoi e locul de tortură, fereastra unde îmi lipesc fruntea, așteptând când întârzie puțin peste ora stabilită. Mă gândesc deja cum va fi când vor merge la discotecă, la petreceri, sau când vor lua permisul de conducere.

Deocamdată, simt un soi de vinovăție. Nu petrecem suficient timp împreună, suntem mereu ocupați și preocupați, iar eu nu mai am mereu energia să fiu 100% prezentă pentru ei. Ei încă trag de noi să mergem împreună în parc sau la film, dar tot mai des amânăm. Și asta mă doare cel mai mult – că aman ceea ce ar trebui să fie cel mai important.

Băiatul meu are 14 ani și este centrul universului meu. Mă doare să-l văd crescând, dar în același timp sunt atât de mândră de el, de cât de independent a devenit. Suntem doar noi doi, pentru că tatăl lui nu mai locuiește cu noi. Încerc să nu-mi centrez viața doar în jurul lui și să nu-l sufoc cu dragostea mea, dar e greu. Încă îl pup la culcare, încă ies la balcon să-i fac cu mâna când pleacă la școală, dar știu că nici astea nu vor mai dura mult...

Mă uit la ce scriu mamele cu copii mai mici, până în 4 ani, și mă întreb dacă și ele simt la fel. Citesc despre grijile lor, nopțile nedormite, primii pași și primele cuvinte. Știu că a fi o mamă bună înseamnă și să accepți că puii tăi vor pleca într-o zi. Mi-a fost greu când băiatul cel mare și-a scos luna trecută buletinul. El poartă buletinul cu mândrie, ca pe un trofeu, iar eu nu pot să cred că bărbatul din acea poză este același băiat mic pe care l-am legănat cu atâta dragoste.

Credeam că sunt singura care simte durerea asta surdă și permanentă, dar realizez că e un sentiment firesc de mamă. Hai... plângem nitel amândouă?

Cu riscul de a părea cinică, abia aștept să-l văd pe fiul meu pe picioarele lui, să locuiască la cămin și să fie responsabil. Are 19 ani, dar am tras atât de mult cu el în ultimii ani. Îmi doresc să-l văd independent, conducând mașina lui, cu asigurarea pe numele lui, și să nu mai stau ca pe ghimpi când întârzie noaptea. Vreau să fiu departe de el și viitoarea lui soție, să-mi trăiesc „bătrânețile” și să mă bucur de viața pe care n-am avut-o din cauza sacrificiilor făcute pentru el. Am muncit mult pentru el, dar abia aștept să plece de acasă și să mă bucur de libertate...

Citeste mai departe Copiii cresc atat de repede! Cum putem incetini totusi viteza timpului?

Nu vreau sa fiu un parinte perfect!

Probabil ca fiecare parinte cocheteaza la un moment dat cu dorinta de a fi un parinte model. Mi s-a intamplat si mie de cateva ori, insa am renuntat repede la idee, pentru simplul motiv ca mi-am amintit ca viata e frumoasa in imperfectiunea ei. Am constatat totusi ca exista in jurul meu parinti care fie se cred parinti model fie isi fac din aceasta eticheta un scop in viata. Si ori de cate ori sunt nevoita sa interactionez cu ei ma simt oarecum stinghera.

Pentru ca eu nu sunt si nu cred ca voi reusi sa devin vreodata un parinte model, cel putin daca ar fi sa ma raportez la anumite principii care, din umila mea perspectiva sunt mituri ale asa-zisului parenting modern, aproape stiintific gandit la nivel de teorie de specialisti si ultraspecialisti si nimic mai mult citeste mai departe aici >