De ce NU vreau să fiu un părinte perfect! Altceva contează pentru mine - confesiunile unei mame
Probabil că fiecare părinte cochetează la un moment dat cu dorința de a fi cât mai aproape de perfecțiune. Mi s-a întâmplat și mie de câteva ori, însă am renunțat repede la această idee, pentru simplul motiv că mi-am amintit că viața este frumoasă în imperfecțiunea ei. Am constatat totuși că există în jurul meu părinți care fie se cred părinți model, fie își fac din această etichetă un scop în viață. Și ori de câte ori sunt nevoită să interacționez cu ei, mă simt oarecum stingheră. Cred că adevărata frumusețe a vieții stă în imperfecțiunile și unicitatea fiecăruia dintre noi. Îmi doresc ca copiii mei să învețe să își accepte și să își iubească imperfecțiunile.
Așa că vreau să vă spun de ce nu îmi doresc să fiu un părinte perfect și ce contează cu adevărat pentru mine...
"Mituirea" copiilor - un obicei "periculos"?
Copiii nu trebuie sa isi vada niciodata parintii certandu-se?
Copiii trebuie pusi intotdeauna pe primul plan?
Fratii trebuie tratati la fel - eterna controversa
Parintii trebuie sa petreaca timp de calitate cu copiii lor
Daca te enervezi pe copilul propriu devii automat un parinte rau?
Nu vreau sa fiu un parinte perfect!
Probabil ca fiecare parinte cocheteaza la un moment dat cu dorinta de a fi un parinte model. Mi s-a intamplat si mie de cateva ori, insa am renuntat repede la idee, pentru simplul motiv ca mi-am amintit ca viata e frumoasa in imperfectiunea ei. Am constatat totusi ca exista in jurul meu parinti care fie se cred parinti model fie isi fac din aceasta eticheta un scop in viata.
Si ori de cate ori sunt nevoita sa interactionez cu ei ma simt oarecum stinghera. Pentru ca eu nu sunt si nu cred ca voi reusi sa devin vreodata un parinte model, cel putin daca ar fi sa ma raportez la anumite principii care, din umila mea perspectiva sunt mituri ale asa-zisului parenting modern, aproape stiintific gandit la nivel de teorie de specialisti si ultraspecialisti si nimic mai mult.
Așa că vreau să vă spun de ce nu îmi doresc să fiu un părinte perfect și ce contează cu adevărat pentru mine...
Imperfecțiunea este autentică: Cred că adevărata frumusețe a vieții stă în imperfecțiunile și unicitatea fiecăruia dintre noi. Îmi doresc ca copiii mei să învețe să își accepte și să își iubească imperfecțiunile.
Ofer un exemplu realist: Vreau să le arăt copiilor mei că este în regulă să greșești și că din greșeli învățăm. Perfecțiunea nu este un scop realist și poate duce la frustrare și dezamăgire.
Îi învăț pe copii să fie rezilienți: Îmi doresc ca ai mei copii să fie capabili să facă față provocărilor și eșecurilor. Prin acceptarea imperfecțiunilor mele, le arăt cum să fie rezilienți și să persevereze.
Construiesc relații mai puternice: Relațiile bazate pe autenticitate și vulnerabilitate sunt mai puternice. Vreau să construiesc o relație sinceră și deschisă cu copiii mei, fără presiunea perfecțiunii.
Prioritizez bunăstarea emoțională: Perfecționismul poate aduce mult stres și anxietate. Aleg să prioritizez bunăstarea emoțională a familiei mele, creând un mediu calm și susținător.
"Mituirea" copiilor - un obicei "periculos"?
S-au scris pagini intregi pe forumul DC si probabil ca si in alte circumstante, despre acest subiect - recompensarea sau mituirea copiilor pentru a-i determina sa faca anumite lucruri. Sa fie oare aceasta modalitate de a obtine ceva de la copii, blamata in general de parintii model, chiar atat de condamnabila? De acord, copiii trebuie sa invete adevarata valoare a lucrurilor, trebuie sa stie sa isi asume consecintele faptelor pe care le fac, dar asta nu inseamna ca tot ceea ce le oferim copiilor pentru a-i stimula sa faca anumite lucruri reprezinta un imens pericol pentru educatia lor. Pe moment poate ca reactioneaza pozitiv doar de dragul recompensei, insa in timp copiii se maturizeaza si vor constientiza singuri faptul ca recompensa era doar o modalitate de a-i stimula sa faca ceea ce altfel ar fi refuzat, fara sa stie nici ei prea bine de ce.
Sa luam un exemplu concret - lenevitul de dimineata. Cine are copii scolari stie cat de greu este sa-i mobilizezi dimineata sa se trezeasca, sa se spele pe dinti, sa se imbrace etc. Un tabel cu buline zambitoare pentru indeplinirea cu succes si la timp a acestor mici activitati de rutina, afisat in bucatarie, cu promisiunea ca in moentul in care se va aduna un numar prestabilit de buline zambarete ii va astepta un mic premiu va indeparta ca prin minune lenea de dimineata. In timp se va crea o rutina si toate se vor intampla de la sine. Bine, bine, veti spune, dar cum ramane cu recompensa... in timp? Ei bine, recompensa se poate transforma in lucruri placute, cum ar fi iesitul impreuna la un film sau la o inghetata. In fond, ce e atat de rau in asta? In plus, peste ani, va veti aminti impreuna de isprava indepartarii lenevitului de dimineata. Si este doar un exemplu banal...
Copiii nu trebuie sa isi vada niciodata parintii certandu-se?
Iata un mit pe care probabil ca peste 90% dintre parinti se straduiesc sa il mentina in codul bunelor maniere parintesti. Copiii trebuie sa aiba o imagine idilica despre familie si in niciun caz nu trebuie sa ii vada pe mami si pe tati certandu-se. Dar v-ati intrebat vreodata de ce? Eu una m-am intrebat si m-am vazut pusa in fata unei interogatii fara raspuns. De ce adica sa nu vada copilul disputele din familie? In fond, o familie inseamna, pe langa imaginea frumoasa si unitara a implinirii sufletesti familiale si discutii in contradictoriu, si compromisuri, si zile bune, dar si zile mai putin bune.
A le oferi doar imaginea frumoasa a lucrurilor e ca si cum i-ai lasa in permanenta sa castige la jocul lor preferat, chiar daca nu stiu sa joace foarte bine. Ce vor face insa atunci cand se vor confrunta ei insisi cu propriul joc, cu propria viata? Desigur, e de dorit ca un copil sa nu asiste la certuri, la violenta si la alte lucruri negative care il pot afecta emotional. De aceea, poate ca ar fi bine sa ne concentram mai degraba pe modul in care gestionam disputele, pe felul in care stim sa le facem fata chiar si in fata copiilor nostri, mai degraba decat pe gasirea unor strategii de a le ascunde.
Ad-Extra3:
Copiii trebuie pusi intotdeauna pe primul plan?
De cate ori nu ati auzit, inainte de a avea copii, replici de genul "Distreaza-te acum cat mai poti, dupa ce apar copiii s-a terminat cu fericirea..."? Cand devenim parinti avem atat de bine intiparita in minte aceasta idee preconceputa, incat ne setam automat intreaga fiinta pe ideea ca in urmatorii 18 ani cel putin, trebuie sa luam o pauza de la propriile vise si idealuri, de la dorintele nevinovate de a fi fericiti prin lucruri marunte, altele decat cel care tin de familie si de copii. Sa fie oare acesta etalonul parintelui perfect? Psihologii sustin ca un parinte care se dedica exclusiv copilului sau, fara a mai tine cont de propriile dorinte si idealuri, nu face decat sa creasca un copil egoist, care va considera intotdeauna ca totul i se cuvinte si care va nesocoti intotdeauna nevoile celor din jur.
Sa ne imaginam ca bebelusul plange pentru ca a scapat o jucarie pe jos. Nu e o tragedie daca mami, care tocmai isi alege tinuta pentru iesirea in oras cu tati, il lasa cateva minute sa planga explicandu-i, desigur, ca mami are putina treaba si ca ii va da jucaria imediat ce termina. Pe moment, probabil ca nu va intelege nimic, dar cu timpul, copilul va invata sa aiba rabdare si sa isi coreleze propriile nevoi cu cele ale celor care au grija de el. A fi devotat propriului copil nu ar trebui sa exculda ideea devotamentului fata de sine. Daca un copil are nevoie de hrana suficienta si de calitate, de somn suficient, de interactiune sociala si de stimulare mentala, pentru a creste frumos, nu uitati ca si un adult are nevoie de aceleasi lucruri pentru a trai frumos.
Fratii trebuie tratati la fel - eterna controversa
S-a discutat mult in comunitatea DC despre acest subiect, legat de felul in care se poarta un parinte fata de fiecare dintre copiii sai, de diferentele pe care le face sau nu intre ei. Nu este vorba despre felul in care simte un parinte care are mai multi copii. In aceasta privinta lucrurile devin complicate si fiecare face, in fond, ceea ce simte, asumandu-si acest lucru. Mitul tratarii in mod egal a copiilor tine mai degraba de felul in care acestia speculeaza acest lucru.
Intotdeauna cei mici vor vrea aceleasi "drepturi" ca si cei mari, iar cei mari vor vrea sa fie scutiti de responsabilitati in plus fata de cei mici. Solutia este ca parintii sa faca in asa fel incat sa creeze un echilibru, insa aceasta nu inseamna ca este interzis sa faca diferente in functie de diverse criterii. A fi corect fata de toti copiii proprii, nu este echivalent cu a te comporta identic cu fiecare dintre ei. A-i da unui copil mai mare mai multe responsabilitati si privilegii nu ar trebui sa ne faca sa ne simtim vinovati fata de copilul mai mic, caruia ar trebui sa i se explice ca va obtine aceleasi „drepturi” cand va mai creste. Si daca pentru copiii sub 6 ani aceste lucruri sunt mai greu de inteles, pentru cei mai mari, explicatiile pot lamuri foarte bine situatia. Atunci cand dati unui copil mai mare mai multe responsabilitati, nu insistati asupra maturitatii de care ar trebui sa dea dovada, ci mai degraba asupra avantajelor pe care le are tocmai pentru ca este mai mare. Desigur, odata izbucnit, conflictul se va atenua doar in timp, dar nu e o tragedie. In fond, face parte si asta din viata de familie.
Parintii trebuie sa petreaca timp de calitate cu copiii lor
Acel "quality time", atat de invocat mai ales de catre parintii foarte ocupati, nu este decat o iluzie. Ideea este, de fapt, ca orice minut petrecut cu propriul copil trebuie sa fie un timp de calitate. Indiferent daca va uitati impreuna la un film, daca mergeti in parc cu bicicleta sau daca fiecare dintre voi face cate ceva in casa, timpul in care stati impreuna este timp castigat. De asemenea, parintii ar trebui, poate, sa accepte ca nu tuturor copiilor le place sa vorbeasca despre ceea ce fac, despre ceea ce simt. A comunica cu propriul copil nu inseamna neaparat a avea lungi sesiuni de confidente, ci mai degraba a fi pe aceeasi lungime de unda in situatii spontane. Nu vi s-a intamplat niciodata ca intr-o dimineata de weekend, cand toata lumea e somnoroasa, sa va beti cafeaua in pat impreuna cu copiii si sa va uitati la desene animate, apoi sa va harjoniti pana ii inviorati? Ei bine, da, poate ca acest este o mostra veritabila de "quality time".
Daca te enervezi pe copilul propriu devii automat un parinte rau?
In mod cert, NU. Orice parinte isi iubeste copiii, dar asta nu oinseamna ca trebuie sa le suporte absolut toate pornirile. Copiii, sunt la randul lor, fiinte unice, cu preferinte si cu toane personale, pe care parintele nu trebuie neaparat sa le accepte neconditionat. Asa ca, daca din cand in cand iti vine sa tipi sau sa gesticulezi inversunat ridicand tonul, fa-o pur si simplu, incercand sa nu depasesti masura. Si ca sa nu bulversezi copilul, linisteste-l cu o imbratisare si cu o fraza prin care sa ii spui ca pur si simplu nu mai rezisti si ca iti pare rau. In fond, acesta este adevarul, nu-i asa?
In final ...
In cele din urma, fiecare parinte isi invata propria lectie si isi creeaza propriile mituri, in care crede sau nu pana la capat. N-ar fi rau insa daca, din cand in cand, ne-am aminti ca experienta de parinte este ea insasi atat de generoasa, de complexa si de bulversanta, incat este de-a dreptul inutil sa ne mai stresam impunandu-ne standarde utopice care, in cele din urma, nu isi gasesc rostul. Si nu uitati ca, in timp ce copiii vor uita tot stresul si se vor transforma in oameni mari, lasand in urma aceste mituri si consecintele lor, parintii sunt cei care raman cu epuizarea emotionala. Ce spuneti? Inca mai vreti sa fiti parinti perfecti sau... v-am convins?
Suntem doar parinti normali...💯
Este nevoie să clarificam mitul părintelui perfect,
Celui care gătește toate mesele acasă, cu produse bio,
Celui care este mereu ascultător, răbdător, grijuliu,
Celui care își pune propriile nevoi pe ultimul loc, după cele ale copilului sau copiilor săi,
Celui care nu este niciodată epuizat, mereu în formă și zâmbitor,
Celui care propune mereu activități pentru dezvoltarea psihomotorie,
Celui care nu dă niciodată dulciuri,
Celui care nu a expus niciodată copilul la ecran până la vârsta de 3 ani,
Celui care instituie în fiecare zi activități educaționale,
Celui care se joacă în fiecare zi cu copiii săi,
Și așa mai departe...
În viața de zi cu zi, există oboseală, lipsă de motivație sau dorință, nevoia de odihnă, în concluzie - exista realitatea!
Această realitate face ca uneori să nu avem mereu chef de acticitati, iar alteori da.
Ea se manifestă în toate familiile.
Și asta este, de asemenea, viața de familie.
Este modul în care trăim împreună această rutină, uneori departe de presiunile educative... asta nu ne face părinți răi, ci doar părinți. (text preluat de pe Instagram Desprecopii)
Va recomandam sa cititi si urmatoarele informatii utile:
Comunitate, Forumuri recomandate
Suntem parinti si invatam mereu: Despre MESERIA DE PARINTE. Experiente, intrebari si milioane de nelinisti. Asta inseamna sa fii parinte.
LOUNGE DC: Discutii, pareri si impresii. Aici ne adunam pentru a ne cunoaste.
autor: redactor Desprecopii.com Anamaria G.- Toate drepturile rezervate Desprecopii.com (c) 2024
Ad-Extra3:
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII