Momente ale vietii noastre cu Ares - labradorul familiei

TEMA: Sport pentru copii | 0 | 20/3/2017

Cum e să crească fiul tău sau fiica ta împreună cu un animal de casă? Avantajele sunt multiple, spun psihologii: de la stimularea sistemului imunitar până la creșterea responsabilității și oportunitatea de a avea mereu un prieten la îndemână. Toate sfaturile specialiștilor încurajează traiul la comun, indiferent de specia din care vă alegeți prietenul necuvântător.

in acest articol veti citi mai multe despre:
Despre viața cu Ares
O scrisoare înduioșătare adresată moșului
Momente ale vieții noastre cu Ares
Animalele de companie ii protejeaza pe copii de bolile respiratorii

Despre viața cu Ares

Ei, acest articol nu este din această categorie. În loc să prezint teoriile beneficiilor unui animal de companie – care sunt la un clic distanță pentru cei interesați – aleg să povestesc la modul practic despre viața cu Ares.

Ares nu e vreun zeu al războiului, asta dacă nu există cumva războinici cu urechi blege și ochi miloși de mărgele negre. Ares e un labrador de culoarea cafelei cu lapte care, cu fundiță roșie la gât, a aterizat în viețile noastre, într-o cutie de pantofi, în ajunul Crăciunului, adus de un Moș cel mai probabil aflat într-o stare de inconștiență senilă. De-atunci, toate reperele normale ale rutinei noastre zilnice au fost date peste cap și viața noastră s-a răsturnat cu fundu-n sus într-un fel de haos cotidian care s-a completat acum cu urme de lăbuțe, mingi îmbăloșate, șosete molfăite și o colecție bogată de bluze elegante care s-au transformat, datorită găurilor, în minunat de eficiente cârpe de praf de calitate superioară.

O scrisoare înduioșătare adresată moșului

Preambulul poveștii noastre cu Ares are loc în postul Crăciunului, când copilul cere, obsedant, un animăluț. O pisicuță pufoasă, asta pentru că știa părerea mamei despre câini în casă și se gândea că poate o pisicuță n-ar întâmpina la fel de multă rezistență. Am zis „pas”, „nu putem ține un animal, lasă păr, n-avem timp, e o responsabilitate etc” și toate celelalte argumente pe care de regulă le aduc părinții în atare situații. A urmat o scrisoare înduioșătare adresată moșului, în care cerea animalul „sau, dacă nu poți, ceea ce crezi tu că merit”, ceea ce a apăsat cu putere toate corzile materne de care dispun. Factorul culminant a fost un moment de drăgăleală mamă-fiu, ocazie cu care fiu-meu mi-a zis, într-un acces de maximă afecțiune: ”mami, dacă tu ai avea blană, nici nu mi-ar mai trebui niciun animăluț”. Cum nu posed elementul respectiv în formă naturală și nici măcar sub formă de imitație, și cum nici nu am de gând să evoluez în această direcție, m-am topit subit. Tatăl a speculat rapid momentul de slăbiciune maternă și rezultatul a fost cutia de pantofi de sub bradul de Crăciun.

Trecând peste momentul de euforie și de incredulitate al descoperirii și despre confirmarea că da, Moș Crăciun există, mama nu mi-ar fi luat cățelul ăsta niciodată, principalele învățături/revelații/momente ale vieții noastre cu Ares ar fi următoarele, într-o ordine aleatorie:

1. Nota bene

Când îi dai undă verde Moșului să-ți aducă un câine, fă bine și verifică atent informațiile cu privire la rasă. Ajunge să dai o simplă căutare ”labrador apartament” și primești o duzină de experiențe terifiante, articole apocaliptice care încep invariabil cu ”În niciun caz”, ”Nici să nu te gândești” sau, în cazul cel mai îngăduitor, ”o alegere nepotrivită”. Cu această ocazie am aflat, tardiv, că labradorul are numele de cod ”rablador” din motive pe care, între timp, le-am descoperit pe propria mea piele precum și pe fâșiile de tapet dezlipite, cablurile roase și colțurile scaunelor care arată de parcă au fost la război.

Ad-Extra3:

2. Apropo de război, apartamentul meu s-a transformat într-o cazemată

Peste tot sunt capcane sub formă de pantofi târâți pe covor, jucării, cutii și, când uit sertare deschise, sutiene. O placă imensă de blat de bucătărie rămasă de la amenajări îi îngrădește lui Ares accesul, limitându-l la o cameră, un hol și o baie. Când plecăm de acasă, de dincolo de blat se văd doar niște urechi pleoștite și niște ochi plângăcioși de actor de telenovele dramatice. O vreme ne-am lăsat păcăliți de ei. Când ne întoarcem, dincolo de același blat se plimbă o codiță cu o viteză supersonică ce ne face să credem că în orice moment respectiva codiță l-ar putea propulsa în sus pe posesor de la atâta rotit.

3. ”Rabladorul” roade

Roade tot ce prinde, și dacă nu prinde nimic, îți roade ție piciorul, mâna, ce apucă. Roade orice fel de pantofi, dar are o predilecție pentru cei proaspăt aduși de afară, plini de noroi, pe care-i înșfacă cu viteză inimaginabilă și cu care se oprește tacticos pe covorul alb din sufragerie. Roade cablul de la laptop, roade colțuri de covoare și de canapele, roade orice. Știți ce NU roade? Nu roade jucăriile speciale pentru câini cumpărate de la magazine specializate.

4. Ieșitul la plimbare are o istorie interesantă

Când era el mic (aici aș insera o față zîmbitoare dacă aș putea, că acum are patru luni, e ”mare”) când era el mic, deci, era așa de mic încât ajungea cu burtica în zăpadă. Iar labradorii nu au blană pe burtică, deci Ares al nostru tremura din toate încheieturile în cele câteva minute cât reușeam să-l ținem afară, în ciuda costumașului special care de-abia-l cuprindea peste foale, costumaș moștenit probabil de la vreun chihuahua. Se uita la noi plângăreț de parcă ne spunea ”Ce-aveți cu mine? De ce-mi faceți una ca asta? Duceți-mă acasă!” În prezent, har Domnului c-a venit căldura și-a dat și Ares de gustul plimbărilor. Al plimbărilor precum și al tuturor gunoaielor de pe jos pe care le adulmecă din toate părțile și le înfulecă înainte de-a putea să faci orice gest de înterzicere. Când îl scoți acum afară, e șturlubatic și împrăștiat, sare ca un ied și mă înconjoară de trei ori cu lesa ca în filmele de desene animate. Una din revelațiile plimbărilor: Ares atrage domnișoare. Nu doar din cele cu patru picioare, care-i adulmecă senzual dosul săritor ca un hopa-mitică. Ci și cele cu două picioare, care se topesc de dragul lui și-i mângâie urechile blege în timp ce el stă ca un purcel pufnind de plăcere. Am senzația că, peste nu mult timp, fiul meu va ieși mult mai des cu Ares.

5. De când e parte din familia noastră, cantitatea soluțiilor de curățenie cumpărate s-a triplat

Probabil că la mijloc e și un pui de obsesie personală, ca să nu-i zic altfel. Cert este că, de la Crăciun încoace, am spălat pe jos de mai multe ori decît am spălat în toată viața mea. Covorul din camera lui fiu-meu a dispărut în dimineața de Crăciun, din motive pe care n-aș vrea neapărat să le menționez acum, iar în prezent așteaptă vremuri mai bune, rulat cuminte pe balcon. Iar eu mă spăl pe mâini mai ceva ca Pilat din Pont. Am devenit expertă în detectat bălți suspecte, iar mirosul meu a devenit mult, mult mai sensibil – oi fi împrumutat din simțurile lui Ares, pesemne.

6. Labradorii cresc

Cresc repede și cresc mari. Dacă la început era un ghemotoc de patru kile și jumătate de urechi și blană, acum are peste 12. Și așa am reluat o obsesie care la origine era de sorginte maternă (crește copilu’ bine? Mănâncă atât cât trebuie? E în grafic?) dar în sens invers (Mă, nu e prea mare? N-a crescut prea repede?) Nu. Așa-s ei. Vezi învățătura cu numărul unu. Acu, la patru luni, n-ai prea zice că e un pui, și încă unul mic. În legătură cu dimensiunile, o fază absolut comică l-a avut ca protagonist pe bunicul matern (al copilului, nu al lui Ares) care, vorbind de ”cât de mare crește câinele”, a întrebat candid: ”Da’ voi ați văzut părinții, cât sunt de mari?”. Ups. Gafă imensă. O pauză aparent interminabilă după care i-am spus ”păi știi, pe Ares l-a adus Moș Crăciun...”. Taică-meu își trage una peste ceafă în sinea sa, se gândește cum s-o dreagă și, într-un final, scoate perla: ”No... că doară nu l-o fi fătat Moș Crăciun!” Treaba a rămas așa încurcată, urmând probabil să elucidăm genealogia cu prilejul unei scrisori.

7. Ares și-a primit numele nu după înfățișare – n-are nimic războinic în el, ci printr-o extraordinară intuiție a caracterului său

Pe cât de bleguț pare la prima vedere, se transformă într-un vulcan de energie nestăpânită dacă nu-l duci prea mult timp afară, dacă nu-l bagi în seamă, sau, în general, dacă el are chef. Și are, de mai multe ori pe zi. Atunci sare cu labele pe tine, se vâră sub fotolii de unde țâșnește ca o săgeată în vârful patului, se rotește de nebun în jurul axei sale încercând cu disperare să-și prindă coada, prea scurtă pentru acest scop, aleargă ca un armăsar după mingi, pantofi și ce mai binevoiești tu să-i arunci și dă cu capul de măsuța pe care nu o vede din prea multă exuberanță. Se joacă ascunselea cu tine și sare de trei metri dacă îl surprinzi. Se luptă cu toți tălpicii din toți pantofii la care are aces și, de regulă, câștigă. Este un Ares, clar. Un Ares sub acoperire.

8. Și câinii protestează, nu-i așa?

Ares a fost la proteste, din convingere. A purtat la gît o foaie cu o lozincă inventată de fiu-meu: ”Ham-ham, fac tot ce vrei / Dacă-mi dai treizeci de lei”. Agenturile străine nu i-au dat nimic, așa că a rămas să facă tot ce vrea el. Pe gratis.

9. În același spirit protestatar, uneori aș prefera să-l plătesc să șadă mumos, precum un Bubico cumințel și ascultător

Dar cum copii cuminți, babe frumoase și câini care să șadă mumos nu s-au văzut decât în lecturile școlare, atunci când l-am surprins pe nemernic în vârful patului, sfâșiind metodic o eșarfă de mătase proaspăt cumpărată, am avut un impuls incontrolabil să schimb taberele protestului și să scandez lozinca aia care începe cu ”ieși afară” și care rimează cu ”extraordinară”.

10. Să-i fac dreptate, că prea l-am denigrat: îl iubim

E un câine extraordinar de inteligent – dacă citești informații despre ”rabladori”, ți se spune și asta. Practic se dresează singur. Înțelege deja câteva comenzi, simte intonația vocii tale, știe când îl cerți și se duce singur în culcușul lui unde își acoperă capul cu lăbuțele. Cere iubire, strecurându-se sub mâinile tale să-l mângâi, lăfăindu-se cu picioarele-n sus pe covor să-l scarpini pe burtă. Oferă iubire, dându-ți pupici băloși pe obraz atunci cînd te aștepți mai puțin. Îți schimbă viața, făcându-te să te întrebi oare ce Dumnezeu făceai când nu ieșeai dimineața la 7 la pipi, nu spălai pe jos de trei ori pe zi și nu aveai program de plimbare în fiecare seară. Te iubește așa cum ești tu: cu toane uneori, mai capricios, poate plictisitor, cu defecte. Iubirea cu care te primește acasă când vii de la serviciu când se urcă (uneori în sens literal) pe pereți de fericire că te vede și dă din coadă ca un elicopter este tot ce-ți trebuie să te vindece de orice posibilă tristețe.

Și, iac-așa, îndeplinim pe rând toate stereotipurile clasei de mijloc: apartament de bloc (deși prezența lui Ares ar fi cel mai bun stimulent în a schimba cu o casă adevărată), două-trei joburi, copil, credite, câine. The full catastrophe, cum zicea Zorba Grecul.

Animalele de companie ii protejeaza pe copii de bolile respiratorii

Decizia de a-i darui copilului un animal de casa nu este intotdeauna usor de luat. Chiar daca va simtiti coplesiti de dorinta micutului de a avea grija de un animalut si vi se pare draguta ideea de a-l vedea zi de zi fericit, jucandu-se cu un animal de casa, nu puteti sa nu va ganditi si la consecintele mai pragmatice.

Un animal in casa inseamna, deopotriva, responsabilitati in plus, cheltuieli suplimentare si, de multe ori, o grija deosebita in ceea ce priveste curatenia citeste mai departe aici >