Cât de SINCERI ar trebui să fim cu copiii noștri: categorii de minciuni pe care le spunem

Cat de sinceri ar trebui sa fim cu copiii nostri -  categorii de minciuni pe care le spunem

Cât de SINCERI ar trebui să fim cu copiii noștri: categorii de minciuni pe care le spunem

Cât de SINCERI ar trebui să fim cu copiii noștri? SUTA LA SUTA, as fi zis, cand nu aveam niciun copil, dar multe teorii despre cum ar trebui ei crescuti. Realitatea m-a contrazis. Oricat de mult iti doresti sa ai o relatie caracterizata in exclusivitate de sinceritate, asta poate parea o utopie.

» Recunosc cu spășire că l-am mințit pe fiul meu de nenumărate ori... Dacă ar fi să fac o mărturisire a celor mai frecvente minciuni pe care le-am spus, acestea s-ar încadra în niște categorii clar delimitate...

- despre cat de sinceri ar trebui sa fim cu copiii nostri si categorii de minciuni pe care le spunem :) - veti citi:
Oare suntem în totalitate sinceri cu copiii noștri ?
Categoria "nu mai sunt bomboane"
Categoria "este cafea"
Categoria "Mama lucrează"
Categoria "s-a stricat"
Categoria "mi-e somn"
Categoria "vine Moșul"
Cat de sincera poate fi o mama chiar atunci cand adevarul doare ....

Cat de sinceri ar trebui sa fim noi, parintii, cu copiii nostri?

SUTA LA SUTA, as fi zis, cand nu aveam niciun copil, dar multe teorii despre cum ar trebui ei crescuti. Realitatea m-a contrazis. Oricat de mult iti doresti sa ai o relatie caracterizata in exclusivitate de sinceritate, asta poate parea o utopie.

Este o umbră de ipocrizie la mijloc, hai să recunoaștem. Printre principiile de viață pe care dorim să le insuflăm copiilor, la loc de cinste se află sinceritatea. ”Nu e frumos să minți” este unul din textele pe care le servim constant celor mici și mai puțin mici, și pe bună dreptate. Minciuna este obicei urât, care ne descalifică în proprii ochi cât și în ai celorlalți.

Oare suntem în totalitate sinceri cu copiii noștri?

Și, cu toate acestea, suntem în totalitate sinceri cu copiii noștri, așa cum le pretindem lor să fie cu noi? Nu tocmai. E adevărat că toate, sau cele mai multe minciunele pe care le spunem copiilor noștri sunt nevinovate și sunt menite să la facă tot lor un bine sau să ajungă la un rezultat mai rapid decât ar face-o minute în șir de explicații, convingeri, argumente și dovezi. Aș zice atunci că scopul scuză mijloacele de multe ori și că, dacă o minciunică ”albă” ne scutește de toate cele de mai sus și ne duce la aceleași rezultate, respectiva minciunică este o scurtătură. Și atunci, ne-o iertăm, nu?

Recunosc cu spășire că l-am mințit pe fiul meu de nenumărate ori... Dacă ar fi să fac o mărturisire a celor mai frecvente minciuni pe care le-am spus, acestea s-ar încadra în niște categorii clar delimitate:

Categoria "nu mai sunt bomboane"

Fiul meu adoră dulciurile, la fel ca majoritatea copiilor. Dacă ar fi după el, s-ar hrăni exclusiv cu cereale dulci la micul dejun, urmate de o gustare cu ciocolată cu alune, la prânz ar mânca budincă de ciocolată iar seara o porție generoasă de prăjituri cu cremă. Și, din păcate, merge și pe principiul ”cu cât mai colorat și mai sintetic, cu atât mai gustos”. Mda. Și-atunci, nu o dată dosesc în fundul rafturilor din cămară dulciurile primite cadou de la diverși musafiri (sau chiar pe cele cumpărate de mine, dacă tot suntem la capitolul confesiuni neplăcute) și îl anunț cu seninătate că ”s-au terminat”. Chiar nu mai contează din ce motiv: le-a mâncat el pe toate (din ce în ce mai greu de crezut asta, el ținându-și evidența cu meticulozitate de contabil), a bătut la ușă un copil sărman și le-am dat lui, le-am scăpat din greșeală pe jos și a trebuit să le arunc sau s-au stricat.

Ad-Extra3:

Categoria "este cafea"

...cu variațiuni pe aceeași temă. Nu știu să existe copil căruia să-i placă aroma de cafea. Când eu eram la această vârstă, îmi amintesc cu exactitate sentimentul meu de profundă nedumerire când vedeam adulții sorbind cu tact din lichidul maroniu. Nu-mi puteam imagina ceva mai scârbos decât cafeaua: amară, fierbinte, suspect de neagră. Nu înțelegeam nici tabietul în sine; de ce ar bea cineva chestia aia dezgustătoare în ritm de o înghițitură la câteva minute, când orice lichid ce se presupune că-ți place (fructo, bem-bem, sirop de căpșuni făcut de mama) se dă peste cap urgent și se mai cere supliment?

Eh, bănuiesc că fiul meu are cam aceleași sentimente în prezent, așa că indiferent de ceea ce conține paharul, dacă nu trebuie să bea și el, este ”cafea, vrei să miroși”? În general, nu-i nevoie decât de acest lucru pentru ca o expresie de profund dezgust să i se întipărească pe mutriță iar eu să-mi beau liniștită doza de coca-cola servită strategic într-o cană mare de cafea.

Categoria "Mama lucrează"

Nu este o categorie de care să fiu mândră, însă recunosc că se întâmplă ca, după o zi istovitoare de muncă sau după ore petrecute cu jocurile lui, să-mi iau laptopul și să ”lucrez” intens la ultimele statusuri de pe facebook sau ultimele articole de pe desprecopii. Degeaba i-aș explica de ce-mi este necesar un timp al meu, de relaxare, sincer, câți copii înțeleg și acceptă asta? Însă, dacă el știe că ”mama lucrează”, am ocazia să-mi adun energia și să-mi recapăt forțele pentru următoarea partidă de joacă. Sigur, îmi va fi greu să-i fac la un moment dat cunoștință fiului meu cu șefii, care, în opinia lui, sunt principalii vinovați pentru care mami are ”de lucru” seara târziu sau duminica după-amiaza.

Categoria "s-a stricat"

Una dintre preferatele mele, însă trebuie să am mare grijă să nu abuzez de ea. Ați avut vreodată un robot super-extra-mega genial care, pe lângă că merge singur, scoate niște sunete care l-ar face invidios și pe Tarzan? Și eu. Ei, săracul robot se ”strică”, uneori, după ce i-am auzit strigătul de război de sute de ori și l-am învățat pe dinafară, pentru a-și ”reveni” miraculos după niște mult-așteptate clipe de liniște și o altă pereche de baterii introduse în burta lui. Toate cu un scop nobil, nu-i așa?

Categoria "mi-e somn"

În lunile miraculoase și istovitoare ale primei copilării, fiul meu adormea dacă el stăteam lîngă el. ”Adormea” e un fel de-a spune, desigur. Somnul era precedat de multe povești, zvârcoliri, lupte, îmbrățișări, pupici. Când eram în pat cu el de o oră bună și el nu prea dădea semne de somn, închideam ochii și respiram adânc, iar la provocările lui concretizate prin ciupiri, împingeri și gâdiliri,reacționam ca o placă defectă: ”mi-e somn... culcă-te și tu...”. E drept, uneori repetam de atât de multe ori chestia asta încât adormeam de-adevăratelea. De cele mai multe ori, însă, mințeam cu nerușinare și cu speranța aprinsă că va adormi, în sfârșit, să-mi pot termina treburile prin casă.

Categoria "vine Moșul"

Spinoasă problemă. Nu știu care ar fi o vârstă corectă pentru ca el să afle adevărul istoric cu moșii, zînele și alte personaje magice, cert e că fiecare părinte decide asta, mai devreme sau mai târziu, în funcție de imaginația și sensibilitatea celui mic sau, uneori, de lipsa de vigilență din momentul plasării cadourilor sub brad. Noi încă credem, din tot sufletul și cu toată inima, îi scriem scrisori Moșului, îi pregătim biscuiți și pahare cu lapte, așteptăm cu nerăbdare până adormim sub bradul împodobit. Iar când am folosit pluralul ”noi”, nu era un plural matern. Credem, adică și el, și eu. Probabil că va trebui să vină un moment în care, exasperat de atâta naivitate, va decide să-mi explice el, savant, cum e treaba cu Moșul.

Sigur că nu l-am mințit - și mi se pare nedrept și crud să o fac – cu privire la lucruri importante. Nu i-am spus că mergem la medic, dar ”nu-i face nimic” atunci când ne aștepta o recoltare de sânge. Și, când a murit bunica mea, nu i-am spus nici că ”doarme” nici că ”a plecat puțin”. N-am spus nici povești cu berze.  Și nici nu l-am lăsat acasă cu bunicii fără să-i spun că plec la serviciu. Am încercat să-l fac să înțeleagă, pe măsura capacităților lui, despre ce e vorba. Însă în celelalte situații, cele descrise mai sus, l-am mințit conștient. Sper să mă ierte. Toate au fost din spirit de autoconservare, cu bună intenție și cu cafea. 

Cat de sincera poate fi o mama chiar atunci cand adevarul doare ....

Cat de sincera poate fi o mama chiar atunci cand adevarul doare? Cat de realist/dur poate fi mesajul pe care il trasmitem copiilor nostri? Ii protejam de realitate sau ii ajutam sa se cunoasca mai bine?

Stim ca in aceasta lume - dominata de modele anorexice, orice mama doreste sa descurajeze orice semnal de acest gen si totusi, in opinia noastra,  orice mama ar trebui sa isi protejeze copilul de kilograme in plus, sa isi indemne copilul sa faca sport si sa aiba o greutate sanatoasa...citeste cat de sincera trebuie sa fie o mama aici.

  Comunitate, Forumurile parintilor inteligenti 

Suntem parinti si invatam mereu: Despre MESERIA DE PARINTE. Experiente, intrebari si milioane de nelinisti. Asta inseamna sa fii parinte.

autor: NANA01 - redactor Desprecopii.com

toate drepturile rezervate - Desprecopii.com - 2022
Nana scrie si pe blogul ei: Cutia cu gagavaiți

Ad-Extra3:

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️

Comentarii vizitatori

Citeste toate comentariile

Ce sentimente ti-a produs acest articol?

Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!

Scrie un comentariu

Adresa de mail nu se publică (ramâi anonim) dar completarea corectă este necesară pentru aprobarea rapidă a mesajului, și mai ales în cazul în care aștepți răspuns. | Toate câmpurile trebuie completate!

Mesajul tău este o întrebare la care aștepți răspuns?

DA (este întrebare)
NU (nu este întrebare)


Cod:

Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII