Cand bebe avea 2 luni mi s-a spus că are Sindrom Down. Atunci totul s-a schimbat pentru mine- confesiunile unei mamici
A fost dragoste la prima vedere. La nastere, toata lumea ma felicita pentru copilul reusit pe care il aveam: brunet, cu ochii ca de migdale...
Am invatat sa alaptez, sa shimb scutece si i-am facut prima baie. Eram inconjurati de carti, flori, ursuleti de plus si dragoste. Curand ne-am stabilit o rutina, plimbari lungi la tara sau pe plaja. Era idilic. Eram un tot, unul neconventional, dar eram norocosi sa ne avem unul pe altul si totul parea sa progreseze intr-un mod normal.
Apoi, cu o saptamana inainte de Craciun mi-am dus bebelusul la clinica pentru a fi cantarit, iar una dintre persoanele de acolo s-a aratat un pic ingrijorata de faptul ca parea sa aiba icter. L-am dus la medicul de familie, care ne-a recomandat cateva analize. Atunci am descoperit ca tiroida lui nu era normala, iar functiile hepatice, deasemenea. Apoi am fost sfatuita sa facem alte analize, la Spitalul Devon de Nord, dar nu aveam idee ce o sa ma astepte. Aici am intampinat primul foc de avertizare: "Trebuie sa-l testam pentru sindromul Down".
Povestirile reale ale unei mamici care a aflat ca bebelusul ei are Sindrom Down la 2 luni.
Cand un medic iti spune clar in fata ca bebelusul tau de 2 luni are SIndrom Down - momentul este incarcat de panica si confuzie. Si te intrebi de ce nImeni nu ti-a spus acest lucru in timpul sarcinii - de ce afli asta abia acum? SI ce vei face mai departe?
- veti citi:
Confesiunile unei mame: cand am aflat ca am un copil cu Sindrom Down
Totul a inceput cu o sarcina deloc planificata
In ciuda socului, nu m-am gandit o secunda sa renunt la sarcina
Am aflat ca voi avea un baietel
A fost dragoste la prima vedere
Socul: Trebuie sa-l testam pentru sindromul Down
Diagnosticul a fost confirmat
Ma simteam din ce in ce mai invinsa
Confesiunile unei mame: cand am aflat ca am un copil cu Sindrom Down
Cand un medic iti spune clar in fata ca ai un copil cu SIndrom Down - momentul este incarcat de panica si confuzie. Si te intrebi de ce nImeni nu ti-a spus acest lucru in timpul sarcinii - de ce afli asta abia acum?
Poti crede ca este ceva in neregula cu tine si ca nu mai stii ce se va intampla ... iata poveste reala a unui mame din Marea Britanie ce a aflat ca al sau copil are Sindrom Down cand acesta avea 2 luni.
La doua luni mi s-a dat vestea care a schimbat totul.
La doua luni mi s-a dat vestea care a schimbat totul. Imi hraneam copilul, in ajunul Anului Nou, cand medicul m-a anuntat ca fiul meu are sindromul Down. Nu ma mandresc cu reactia pe care am avut-o, dar am simtit o devastare totala. M-am panicat si am crezut ca toata aceasta poveste va face din noi doi niste paria.
Totul a inceput cu o sarcina deloc planificata
Cu mai putin de un an in urma, eram o romanciera londoneza, petrecareata si lipsita de griji. Apoi, o sarcina deloc planificata, despre care am aflat la doar cateva zile dupa ce m-am despartit de prietenul meu, iar acum, un alt munte, mult mai inspaimantator, se afla in fata mea.
Timp de patru ani si jumatate, pot spune ca temerile mele initiale au fost nejustificate. De fapt, pot spune ca diagnosticul lui Xavier m-a facut sa ma confrunt brusc cu maternitatea. Nu spun ca nu as fi fost o mama buna in alte conditii, dar am fost cu siguranta propulsata brusc ca in urma unui soc electric care m-a trimis cu capul inainte in maternitate intr-un mod pe care nu mi l-as fi imaginat.
Intotdeauna mi-am dorit copii, si am presupus ca pur si simplu se va intampla intr-o zi. Deasemenea, credeam ca voi fi casatorita in momentul acela datorita faptului ca am fost educata sa cred intr-o familie sigura, asezata. Parintii mei au fost intotdeauna aproape unul de celalalt pana la decesul tatalui meu, cand eu aveam 32 de ani. In acel moment, viitorul meu parea a se intinde liniar, ca si trasat de-a lungul unei harti. Locuiam in Singapore, cu prietenul pe care il aveam de 10 ani, iar casatoria era ca si facuta. Dar distanta de casa ne-a instrainat unul de celalalt si ne-am despartit, dupa care m-am intors la Londra, in 2006, la 33 de ani, cu inima zdrobita de durere. M-am mutat cu un prieten, alaturi de care m-am tinut de petreceri si intalniri amoroase.
Ad-Extra3:
Dupa un an, eram insarcinata. Sa spun ca am fost surprinsa ar fi mult prea putin !!
Nu numai ca eram singura, tehnic vorbind, dar tatal copilului a incetat sa ma mai sune cu cateva luni inainte ca liniutele albastre ale testului de sarcina sa se coloreze. De altfel, ma credeam infertila datorita faptului ca la varsta de 15 ani, un ovar imi fusese extirpat din cauza unui chist, iar ginecologul mi-a spus ca este putin probabil sa raman insarcinata in aceste conditii. Luasem si pilule contraceptive, dar nu cu aceeasi regularitate ca inainte. Tatal a spus ca nu vrea sa se implice, asa ca am fost pe cont propiu inca de la inceput.
Material vorbind, nu am fost o mama ideala; ideea mea de cumparaturi intr-un supermarket se rezuma doar la o sticla de vin si o conserva cu masline. Dar mi-am promis ca ma voi schimba de dragul copilului.
In ciuda socului, nu m-am gandit o secunda sa renunt la sarcina
Am crezut de la bun inceput ca asa a fost sa fie, iar familia si prietenii mei m-au ajutat si incurajat. In afara de greturile de dimineata, sarcina a trecut fara probleme. Testele au iesit toate bune, am mancat sanatos, am facut yoga si am petrecut mult timp acasa, urmarind o gramada de episoade din Dallas. Pe ansamblu, am fost fericita. Am fost receptiva, dar in adancul sufletului meu, de abia asteptam sa-mi intalnesc bebelusul.
Am aflat ca voi avea un baietel
Intr-a 20-a saptamana de sarcina, am afla ca va fi baietel. Apoi, am plecat acasa, la mama mea, la North Devon, pentru a naste. Aveam 35 de ani si inca aveam nevoie de mama! Copilul meu crestea, eu cresteam, chiar si picioarele mele s-au umflat, apoi am inceput curatenia casei, a dulapurilor, si lista John Lewis pentru copii. Am inceput sa frecventez cursuri prenatale, in care discutiile despre travaliu m-au speriat, asa ca nu m-am mai dus. Am ales un nume, asa incat fostul "Bump" a devenit Xavier Thomas Bleasdale.
A fost dragoste la prima vedere
In noiembrie 2008, am fost luata prin surprindere atunci cand am intrat in travaliu. Nu mi s-a rupt apa, asa cum vazusem la televizor, dar m-am trezit cu dureri in mijlocul noptii. Dupa un travaliu de aproape 10 ore, Xavier s-a nascut. Mi l-au asezat de-a lungul pieptului, a fost dragoste la prima vedere. Urmatoarele cateva zile au fost minunate. Toata lumea ma felicita pentru copilul reusit pe care il aveam: brunet, cu ochii ca de migdale, arata ca fratele meu mai mic, Thon.
Am invatat sa alaptez, sa shimb scutece si i-am facut prima baie. Eram inconjurati de carti, flori, ursuleti de plus si dragoste. Curand ne-am stabilit o rutina, plimbari lungi la tara sau pe plaja. Era idilic. Eram un tot, unul neconventional, dar eram norocosi sa ne avem unul pe altul si totul parea sa progreseze intr-un mod normal.
Socul: Trebuie sa-l testam pentru sindromul Down
Apoi, cu o saptamana inainte de Craciun l-am dus pe Xavier la clinica pentru a fi cantarit, iar una dintre persoanele de acolo s-a aratat un pic ingrijorata de faptul ca parea sa aiba icter. L-am dus la medicul de familie, care ne-a recomandat cateva analize. Atunci am descoperit ca tiroida lui nu era normala, iar functiile hepatice, deasemenea. Apoi am fost sfatuita sa facem alte analize, la Spitalul Devon de Nord, dar nu aveam idee ce o sa ma astepte. Aici am intampinat primul foc de avertizare: "Trebuie sa-l testam pentru sindromul Down".
Lumea s-a oprit, intepenindu-se pentru mine. Mai tarziu am aflat ca o tiroida si functiile hepatice anormale pot fi un indicator al acestui diagnostic. Urmatoarele cateva zile au fost groaznice. Moasa mea nu credea ca Xavier ar putea avea aceasta boala, deoarece il alaptasem, iar copiii cu acest diagnostic nu pot fi alaptati. Chiar si consultantul parea sa renunte la avertizarea sa initiala: "In mod normal, sunt sigur 70-80%, dar in acest caz, procentul este de 50%. Iar eu ma agatam de aceasta speranta.
Diagnosticul a fost confirmat
Cinci zile mai tarziu, toata speranta mi s-a spulberat, cand mi s-a spus ca testele sunt pozitive. Am plans cu lacrimi care pareau ca nu se vor mai termina. Ma uitam la Xavier ca la un strain, si stiu ca niciodata nu ma va ierta pentru acest lucru.
Au fost momente cand l-am studiat, incercand sa descopar boala care fusese intotdeauna acolo. Dar ochii de migdale ai fratelui meu imi aminteau de trasaturile de familie. Consultantul mi-a explicat mai tarziu ca acesta este motivul pentru care au descoperit diagnosticul atat de tarziu. In afara de ochii in forma oblica, Xavier nu avea multe dintre indiciile fizice pe care ei le cautau, cum ar fi nasul su gura mici, greutate mica la nastere, tonusul muscular slab si doar o linie in palma. Nu am fost doar eu cea care nu a vazut semnele bolii.
Cei mai multi copii sunt diagnosticati cu sindromul Down, imediat dupa nastere, dar faptul ca am descoperit tardiv diagnosticul lui Xavier, nu era nemaipomenit. Cei de la Asociatia Sindromului Down mi-au relatat despre un copil care a fost diagnosticat la 2 ani.
Nu mi s-a propus o amniocenteza, deoarece un test de sange initial arata un risc minuscul pentru acest diagnostic. Daca as fi descoperit in timpul sarcinii ceea ce urma sa se intample, probabil, cu toata onestitatea, as fi optat pentru intreruperea ei. Eram o mama singura si stiam foarte putine despre aceasta afectiune. Recunosc ca acest lucru ma face sa ma simt fizic rau, deoarece nu mi-as mai imagina viata fara copilul meu.
In urmatoarele cateva zile, a urmat un potop de experti, fiecare inarmat cu noutati despre fiul meu, insotite de un zambet incurajator, desigur: "Va purta pantofi speciali" / " Va invata limbajul semnelor" / "E o fetita cu Down la scoala din sat. Ea mananca vopsea, dar asta e ok."
Ma simteam din ce in ce mai invinsa
Internetul s-a dovedit chiar mai rau: ne puteam astepta la tot felul de probleme de sanatate, o lista lunga de lucruri pe care nu va fi in stare sa le faca, si o moarte destul de timpurie. Am cazut intr-o gaura neagra, cea mai adanca si mai neagra din toate timpurile; si nu stiam cum sa ies din ea. Mi-am plans copilul, am fost suparata, distrusa, pierduta si neajutorata.
Intre timp, Xavier, din fericite, nu cunostea nimic din toate acestea. El dormea, manca, zambea si chiar radea. Cinci zile mai tarziu, moasa mi-a spus ca as putea sa-l dau spre adoptie. Brusc, am realizat cine sunt si ce era copilul meu pentru mine.
► Citeste si Diagnosticul copilului meu m-a schimbat pentru totdeauna
Despre Sindromul Down, merita sa mai cititi aceste noutati:
Forumul de suport al parintilor cu copii cu Sindrom Down
Copii cu nevoi speciale
Sunt ai nostri. Si au nevoie de mai multa intelegere si mai multa dragoste
autor: redactor Mihaela Vilcu
Toate drepturile rezervate Desprecopii.com (c) 2024
referinte presa britanica
Ad-Extra3:
Ce sentimente ti-a produs acest articol?
Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!
Scrie un comentariu
Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII