Undeva, departe... o insula pustie...

Undeva, departe... o insula pustie...

Undeva, departe... o insula pustie...

  • Exista lucruri pe care le simtim oricat de mult ne-am stradui sa le ingropam sau sa le transformam in altceva. Nu stim de ce, nu stim daca ar trebui sa ne consideram vinovati pentru ca simtim intr-un fel anume, pe care cei din jur nu pot sa il inteleaga. Poate ca, in fond, nimic din toate acestea nu trebuie stiut...

Undeva, departe... o insula pustie...

Exista lucruri pe care le simtim oricat de mult ne-am stradui sa le ingropam sau sa le transformam in altceva. Nu stim de ce, nu stim daca ar trebui sa ne consideram vinovati pentru ca simtim intr-un fel anume, pe care cei din jur nu pot sa il inteleaga. Poate ca, in fond, nimic din toate acestea nu trebuie stiut...

Imi spunea cuvintele astea de fiecare data cand ne intalneam. Lamentatiile mele temporare devenisera un fel de laitmotiv al orelor prea scurte pe care le petreceam impreuna. Stiam ca el trece altfel peste intamplarile pamantesti carora eu le faceam intotdeauna fata mai greu. Pentru el exista undeva, departe, dincolo de lumea haotica in care ne sfarseam mereu cautarile prin a ne regasi intr-o cafenea uitata, o insula pustie; o insula care ne astepta sa revenim de fiecare data cand simteam ca sufletele noastre nu mai fac fata realitatii monotone in care ne obisnuisem sa fim prizonieri. M-am obisnuit greu cu ideea ca insula aceea exista independent de realitatea fiecaruia dintre noi si ca, oricat de des am fi calatorit sprea ea, realitatea ramanea mereu aceeasi - doi pasageri straini, care poposisera demult pe un peron pustiu ca sa se priveasca in suflete asa cum nimeni nu avea sa o mai faca vreodata. Era un fel de compromis indirect. Pentru el calatoriile imaginare spre insula erau echivalente cu suspendari ale timpului, involuntare si fara consecinte bine studiate. Pentru mine, intoarcerile erau, de cele mai multe ori, imposibil de suportat. Suportam din ce in ce mai greu realitatea , in care dorul de insula se amesteca bizar cu remuscari chinuitoare. Am invatat de la el insa, in timp, ca exista lucruri pe care, desi stim ca le putem controla, preferam sa le traim aievea, fara sa cautam explicatii inutile.

Am invatat sa separ calatoriile spre insula de restul vietii mele, jucandu-ma cu ideea ca spatiul si timpul sunt relative atata timp cat constientizam riscurile trairilor extreme. S-a intamplat insa un fenomen ciudat. Pe masura ce lamentatiile mele au disparut, iar remuscarile s-au topit in indiferenta, am simtit transformarea  de data aceasta a lui  ca si cum sufletele noastre, ingemanate candva intr-o clipa sublima, trecusera in tot acest timp printr-un proces complicat de inversare a identitatii. Semana din ce in ce mai mult cu mine, cea de demult, iar eu, eu ii imprumutasem zambetul si tacerile si puterea de a trece peste realitatea care ne astepta tacuta dincolo de peretii cafenelei. Intr-o zi mi-a spus ca ar trebui sa fim mai altruisti, sa ne gandim mai mult la consecinte . N-am stiut cum sa ii raspund, dar m-am simtit mica de tot si invaluita intr-un soi de neputinta amara. De ce imi spunea asta dupa atata timp, de ce nu o facuse cu ani in urma, inainte sa-mi vorbeasca despre insula?  Nu il judecam, nu aveam motive, dar simteam, ca de fiecare data, un gust amar, intr-un alt grad. Ne-am despartit firesc, fara intrebari si sentimentalisme inutile. Urma sa plec undeva departe si speram ca asta sa ma ajute in incercarea de a fi altruista.

Am ajuns departe, la capatul lumii, printre oameni pe care probabil ca nu ii voi mai vedea vreodata . M-am rupt de realitatea mea, dar si de amintirea insulei. Nu am facut-o voluntar. M-am obisnuit, in timp, cu ideea ca lucrurile vin oricum de la sine. Se pare insa ca niciodata nu stim daca trebuie sau nu sa le lasam sa ne copleseasca. Am simtit asta intr-o dupa-amiaza torida, pe o plaja pustie de acolo, de departe. Totul, absolut totul, s-a transformat deodata in ceea ce credeam ca e doar o metafora. Si nici macar nu trebuia sa inchid ochii. Apa era acolo, amagind razele soarelui cu luciul pietrelor albe, perfect slefuite de curenti, nisipul frigea la propriu, iar pe stanci se inalta risipita, o vegetatie fascinanta. Nu stiu de ce am avut toata dupa-amiaza sentimentul ca ma aflu pe insula noastra pustie si ca el e pe undeva printre stanci, urmarindu-ma cu privirea si asteptand un semn. I-am scris in graba cateva cuvinte fara ecou. Cand am revenit in realitatea mea banala, i-am povestit intimplarea. Ii adusesem semne de pe insula, ca sa o recunoastem in caz ca vom rataci vreodata drumul spre ea. A zambit... Stiam amandoi ca dincolo de nevoia de a fi din cand in cand altruisti si de puterea de a renunta la vise, exista mereu undeva, departe, o insula pustie care ne asteapta...

 Cititi mai multe in Caietul Anamariei

autor: A.G. - Toate drepturile rezervate (c) 2012

Despre relatie si dragoste, va recomandam sa cititi

 Ultimele 10 dosare din dulapul cu dosare intime:

 Comunitate - Forum recomandat

 In unul sau in doi... mergem mai departe!
Probleme cu casnicia, suport, incurajari, pareri ... nu ezitati si usurati-va gandurile aici!

Relatie

Cu capul limpede

Sex

Chip frumos


 

✔️ Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos, apreciază-l cu un share! Aceste informații le pot fi utile și altor mămici sau tătici. Îți mulțumim anticipat! ❣️

Comentarii vizitatori

Citeste toate comentariile

Ce sentimente ti-a produs acest articol?

Nu exista comentarii la acest articol. Adauga-l tu pe primul!

Scrie un comentariu

Adresa de mail nu se publică (ramâi anonim) dar completarea corectă este necesară pentru aprobarea rapidă a mesajului, și mai ales în cazul în care aștepți răspuns. | Toate câmpurile trebuie completate!

Mesajul tău este o întrebare la care aștepți răspuns?

DA (este întrebare)
NU (nu este întrebare)


Cod:

Ai o întrebare pentru alte mămici?
ÎNTREABĂ AICI la rubrica de întrebări SAU pe FORUMUL DESPRECOPII